Constiinta- legea firii, data omului de Dumnezeu (2)

Constiinta morala este un instrument asezat de Dumnezeu in substanta vietii umane, cu ajutorul caruia facem deosebire intre faptele ce se incadreaza in vointa divina si faptele opuse vointei divine.  Ea este insasi existenta moralitatii in individ, insasi capacitatea naturala a omului de a deosebi binele de rau.

Constiinta morala este darul lui Dumnezeu facut fiintei noastre, ce dateaza din momentul creatiei omului, este atributul distinctiv al personalitatii umane.  Ea este ecoul dreptatii vesnice a lui Dumnezeu, Dumnezeu facand pe om destoinic spre alegerea virtutii si fuga de rele (Teologia morala ortodoxa, 10, pag.240).

Constiinta e sfanta, pentru ca prin ea graieste Dumnezeu.  In constiinta se arata ca omul nu e despartit de Dumnezeu, ci unit prin fire cu el.  Cand nu mai aude glasul constiintei, nu mai aude nici pe Dumnezeu (Parintele Staniloaie). Dar constiinta ne poate deveni paras daca n-o ascultam.  Iata ce zice Mantuitorul: ” Impaca-te cu parasul tau degraba, pana esti cu el pe cale, ca nu cumva parasul sa te dea judecatorului si Judecatorul slujitorului si sa fii aruncat in temnita.  Adevar graiesc tie, nu vei iesi de acolo pana nu vei fi dat si cel de pe urma ban” (Matei 5, 25-26).

Sa nu-ti dispretuiesti constiinta, deoarece intotdeauna iti da sfaturile cele mai bune; ea iti insufla socotinta si hotararea dumnezeiasca (Sf. Maxim Marturisitorul).

Fara ascultare nu exista constiinta curata.  Iar constiinta trebuie sa o pazesti in primul rand fata de Dumnezeu, facand numai lucrurile care slujesc Lui;  apoi fata de parintele tau duhovnicesc, facand toate cate ti le spune, neadaugand si netaind nimic;  si in al treilea rand, fata de oameni, nefacand altuia ceea ce tu urasti sa ti se faca, precum si fata de lucruri, ferindu-te sa intreci masura in tot ceea ce faci: in mancare, in bautura si in imbracaminte.   Simplu graind, toate sa le faci ca in fata lui Dumnezeu, ca sa nu fii mustrat in vreo privinta de constiinta (Sf. Simeon Noul Teolog).

In concluzie, constiinta este un martor in om, care condamna sau indreptateste (Romani 2, 15), iar prin marturia si judecata pe care le face, ea „savarseste o judecata inaintea Judecatii” (Sf. Maxim Marturisitorul). [Lumina din Inimi (9, pag. 180-181)]

Vezi primul articol „ Constiinta- legea firii, data omului de Dumnezeu (1)”

Read Full Post »

Constiinta- legea firii, data omului de Dumnezeu (1)

Cand a facut Dumnezeu pe om, a sadit in el ceva dumnezeiesc, ca un gand avand calitatea unei scantei care lumineaza mintea si arata deosebirea binelui de rau.  Aceasta se numeste constiinta si este legea firii omului (Avva Dorotei).  In constiinta, omenescul se intalneste cu dumnezeiescul; ea e si a lui Dumnezeu si a omului.  Constiinta e fata omului intoarsa spre Soarele existentei.  Ea e gand a lui Dumnezeu, dar semanat in om si prin aceasta tine de om.  Prin ea omul vorbeste cu sine, dar prin sine vede pe Dumnezeu si raspunde lui Dumnezeu.  Prin poruncile si mustrarile constiintei graiesc poruncile si mustrarile lui Dumnezeu (Parintele Staniloaie).

Constiinta nu este altceva decat glasul lui Dumnezeu in om (Parintele Cleopa) ; ea pregateste, prin schimbarea si indreptarea spre bine a modului de viata si a gandurilor, precum si prin curatirea intinaciunilor realizate in trecut, calea prin care se coboara Dumnezeu in noi (Sf. Maxim Marturisitorul).   Fiind un invatator sincer, este necesar sa o acceptam drept tinta si indreptar in tot ceea ce facem; cine asculta de ea petrece fara greseala (Talasie Libianul).

Sfintii Parinti ne indeamna sa raportam la judecata constiintei toate faptele noastre trecute, prezente si viitoare.  Caci numai ea este un judecator drept si nepartinitor;  in constiinta vei afla, fie ca ai iubit lumea, fie ca ai slujit mai mult lui Dumnezeu, fie ca ai cautat slava de la oameni, fie ca ai dorit numai pe cea data de Dumnezeu.  Privind in tine insuti ca intr-o cutie si pipaind una cate una cele asezate in ea, vei reusi sa te cunosti in chip limpede (Sf. Simeon Noul Teolog).

Priveste-te pe tine insuti in constiinta, ca intr-o oglinda si cerceteaza gandurile tale. Si daca constiinta nu te invinovateste de ceva, nu cauta incredintare mai mare. Constiinta e oglinda ta launtrica, in care te vezi asa cum esti.  Alti oameni iti pot spune lucruri bune despre tine; dar ei nu te cunosc asa de bine, cum ne cunoastem noi insine, privindu-ne in constiinta noastra.  Sau ne amagesc, laudandu-ne din cine stie ce interese.  Constiinta e o oglinda de o negraita finete, limpezime si sinceritate.  Niciodata nu ajunge viata noastra sa nu mai arate nici o pata in oglinda constiintei.  De aceea ea indeamna neincetat si pe sfinti la pocainta (Parintele Staniloaie).

Ascultand permanent de glasul constiintei, ea devine o ancora sfanta care nu ne lasa sa ne afundam desavarsit in adancul pacatului (Sf. Ioan Gura de Aur). Constiinta numai pe aceia nu-i judeca: pe cei care au ajuns la culmea virtutii sau pe cei care au ajuns la culmea pacatului (Talasie Libianul).

In constiinta, Dumnezeu ne vorbeste despre ce trebuie sa fim si ce suntem.  Prin constiinta ne vedem adevarata fata a noastra, pentru ca o vedem in lumina lui Dumnezeu.  Cand abaterile noastre de pe Cale nu sunt prea mari, ne vedem mustrati de constiinta.  Dar cand am inaintat mult in pacate, constiinta e acoperita sau glasul ei e astupat pentru o vreme sau pentru totdeauna. Si cu ea si glasul lui Dumnezeu. Dar rar poate fi astupata definitiv;  chiar daca ni se pare ca nu mai functioneaza, nu e nimeni care sa nu o aiba. Glasul ei se aude adeseori pe neasteptate de sub povara uriasa pusa asupra ei, datorita inaintarii pacatului, uneori fara sa ne mai poata da puterea sa ne indreptam.  Ea graieste cum graieste un mort pe care l-am ucis si mortul suntem chiar noi insine.  Asa ne va vorbi, printr-o cumplita si nepotolita mustrare in viata viitoare. E un mod al relatiei noastre eterne cu Dumnezeu (Parintele Staniloaie). Deci, sa luam aminte ca nu cumva constiinta sa inceteze sa ne mustre datorita inrautatirii noastre si nu datorita curatiei (Sf. Ioan Scararul).

La Judecata particulara, primul martor este constiinta omului judecat.  Chiar daca omul, in timpul vietii, a redevenit virtuos, iertandu-i-se pacatele, constiinta inmagazineaza stiinta despre rautatea savarsita de om, iar la Judecata se va citi, fara putinta de inselare, „cartea constiintei” (Sf. Maxim Marturisitorul).  [Lumina din Inimi (9, pag. 175-179)]

Vezi partea a doua articolului:

„Constiinta- legea firii, data omului de Dumnezeu(2)”

Read Full Post »

Firea Omului- buna sau rea? (2)

Exista o cunostinta naturala, care deosebeste binele de rau, pe care Dumnezeu a asezat-o in firea rationala.  Aceasta se numeste discernamant natural si nu exista cineva care sa nu-l aiba.  Prin acesta oamenii deosebesc binele de rau in chip natural, fara invatatura.  Dar primesc crestere si adaos prin invatatura. (Sf. Isaac Sirul)

Pacatul sau patima nu se afla in fire in chip natural.  Caci Dumnezeu nu e facatorul patimilor. Virtutile naturale sadite in noi sunt: milostivirea, iubirea, credinta, nadejdea. Iar cele mai presus de fire sunt: curatia, nemanierea, smerita cugetare, rugaciunea, privegherea si postul (Sf. Ioan Scararu).

Daca pacatul ar fi natural, nu s-ar pedepsi nimeni si nimeni n-ar mai infaptui virtutea.  Patima nu este alceva decat lipsa virtutii.  Raul e o carie a existentei, avandu-si originea in libertatea data omului de catre Dumnezeu, si avand drept rezultat introducerea unei dezordini in fiinta. Raul fizic isi are ultimile pricini in pacat, adica in raul ales liber de persoane. Patima nu se poate intelege fara a presupune virtutea, careia i se opune. Virtutea insa se poate intelege fara patima (Parintele Staniloaie).

Pacatul nu poate fi inspirat de fire, intrucat aceasta nu poata da decat temeiuri si inspiratii bune.  Pacatul vine ca un adaos prin faptul ca vointa primeste inspiratii din alta parte sau nu vrea sa tina seama de ratiunea firii (Parintele Staniloaie).  Prin urmare, nu trebuie sa luptam impotriva firii, al carei ziditor este Dumnezeu, ci impotriva miscarilor si lucrarilor contrare firii si dezordonate ale puterilor fiintiale din noi (Sf. Maxim Marturisitorul).

Insa gandirea omului se apleaca din tinerete spre cele rele si primeste ispita pe care o gaseste folositoare.  Aceasta ispita convinge pe om sa guste din rodul pe care-l socoteste bun si indata rodul acesta se face pricina a caderii lui (Cuviosul Nichita Stithatul).

Dupa cadere, firea oamenilor a avut ca inceput al existentei, zamislirea din samanta impreunata cu placere, iar ca sfarsit, moartea prin stricaciune impreunata cu durere. Domnul insa, neavand un asemenea inceput al nasterii dupa trup, n-a fost supus dupa fire sfarsitului, adica mortii (Sf. Maxim Marturisitorul).

Adam, calcand porunca dumnezeiasca, a dat firii o alta obarsie decat cea dintai, prin perpetuarea iubirii de placere , sfarsind astfel in moartea prin durere. Atunci Dumnezeu s-a facut om cu adevarat pentru a da firii o noua obarsie pentru o a doua nastere, obarsie care duce in sens invers, prin osteneala si durere spre placerea vietii viitoare (Sf. Maxim Marturisitorul).

Dumnezeu socoteste ca nu e bine ca omul care si-a inrait voia libera, sa aiba o fire nemuritoare. De aceea, la inviere, Dumnezeu judeca ca este drept sa primeasca firea nemuritoare, doar omul care nu si-a schimbat voia libera spre rau (Sf. Maxim Marturisitorul).

Cel ce sufera moartea ca o osanda a firii de pe urma pacatelor proprii, o sufera dupa dreptate.  Dar cel ce nu o sufera de pe urma pacatelor proprii, primeste de bunavoie moartea adusa in lume de pacat, spre desfiintarea pacatului, daruind-o firii ca un har spre osandirea pacatului (Sf. Maxim Marturisitorul).

Care este deci iconomia venirii lui Hristos?  Reintoarcerea firii noastre la ea insasi si restaurarea ei, redand firii omenesti demnitatea lui Adam, cel dintai zidit.   Hristos a aratat calea vietii si usa prin care – celui ce intra si celui ce bate – i se da putinta sa ajunga inauntrul Imparatiei (Sf. Simeon Metafrastul).  [Lumina din Inimi (9, pag.  172-175)]

Vezi si articolul „Firea Omului- buna sau rea? (1)”

Read Full Post »

Firea Omului- buna sau rea? (1)

Tine de firea omului sa pastreze chipul lui Dumnezeu si relatia cu El.  Prin aceasta suntem fii ai lui Dumnezeu, dar nu nascuti din natura lui Dumnezeu, ci infiati de El prin harul si vointa Lui, dar si prin consimtirea si efortul vointei noastre (Parintele Staniloaie).

Omul este dupa chipul lui Dumnezeu in temeiul „firii intelegatoare a mintii” si nu in temeiul alcatuirii sale trupesti.  Firea dumnezeiasca, fiind in afara zidirii si mai presus de toata fiinta si cuvantul, e fara de hotar, netrupeasca, fara calitate, fara cantitate, de neatins, nevazuta, nemuritoare, necuprinsa.  La fel si „firea intelegatoare” data omului de Dumnezeu, neavand hotar, este netrupeasca, nevazuta, neatinsa, necuprinsa si e chip al slavei nemuritoare si vesnice a Lui (Cuviosul Nichita Stithatul).

Numai atunci se poate apropia cineva de Mantuitorul, cand s-a curatit de uraciunea cea adunata prin rautate si a revenit la frumusetea din fire, redand chipului imparatesc, prin curatie, forma lui straveche (Sf. Grigorie Palama).

Omul paraseste voile si cugetarile sale si implineste cugetarile si voile lui Dumnezeu.  Si astfel nimic n-o sa-l poata impiedica pe om sa se faca asa cum a voit Dumnezeu sa fie la inceput: nepatimitor, bun si intelept fie in bogatie, fie in saracie, fie in feciorie, fie in casatorie, fie la conducere si in libertate, fie intru supunere si robie si, simplu vorbind, in orice vreme, loc si lucru (Petru Damaschinul).

Precum Dumnezeu e inchinat in trei ipostasuri, in Tatal, in Fiul si in Duhul Sfant, asa si chipul zidit de El, adica omul, e vazut in trei parti: in suflet, in minte si in cuvant (Cuviosul Nichita Stithatul).  In firea omului este, pe de o parte, latura stapanitoare si conducatoare, iar pe de alta parte, cea slujitoare si ascultatoare, si anume: vointa, pofta, simtirea (Sf. Grigorie Palama).

Ajunsi de la chip la asemanare (desavarsire) sau pe treapta vederii si iubirii de Dumnezeu, n-am parasit virtutile castigate pe treapta faptuitoare. Desi am ajuns la intelepciune, n-am parasit bunatatea; desi am ajuns la vedere, n-am parasit faptele (Parintele Staniloaie).

Caci virtutile ne sunt date de la Dumnezeu prin fire. Indata ce Dumnezeu a facut pe om, a semanat in el virtutile, precum zice: „Sa facem pe om dupa chipul si asemanarea noastra” (Fac. 1, 26).  A zis „dupa chipul”, pentru ca Dumnezeu a facut sufletul nestricacios si liber;  si a mai zis „dupa asemanare”, adica dupa virtute (Avva Dorotei).

Puterile de cautare si cercetare a lucrurilor dumnezeiesti sunt sadite in firea omului de catre Facator, prin insasi aducerea in existenta. Iar descoperirile lucrurilor dumnezeiesti le impartaseste prin har puterea Sfantului Duh (Sf. Maxim Marturisitorul).

Unii au prin fire o inclinare spre infranare, sau spre curatire, sau spre linistire, sau spre necutezanta, sau spre blandete, sau spre strapungerea usoara a inimii.  Si sunt altii care au aceeasi fire impotrivindu-se cand voiesc sa faca acestea, incat trebuie sa se sileasca cu toata puterea.  Dar mie imi plac acestia mai mult decat cei dintai, ca unii care, desi pentru un timp sunt biruiti, isi silesc firea (Sf. Ioan Scararu).

Intreaga fapta buna e si a omului, si a lui Dumnezeu.  Se spune ca omul da inclinarea spre bine, iar Dumnezeu da puterea implinirii lui. Dar si inclinarea omului, de fapt e produsa de Dumnezeu.  Insa nu fara contributia omului.  Caci, cu tot ajutorul lui Dumnezeu, libertatea omului ar putea inclina si spre rau.  Iar puterea cu care se face binele nu e numai a lui Dumnezeu, ci si a omului.  Chiar in puterea omului e si puterea lui Dumnezeu si in folosirea puterii lui Dumnezeu e si efortul omului.  Binele facut prin om e produsul omului indumnezeit si a lui Dumnezeu coborat la nivelul omului, umanizat, traind efortul omului.  Puterea lui Dumnezeu se slaveste de efortul omului, puterea omului se slaveste prin intarirea ei prin puterea lui Dumnezeu (Parintele Staniloaie). [Lumina din Inimi (9, pag. 160-165, 170-172)]

Vezi continuarea articolului:  „Firea Omului- buna sau rea? (2)”

Read Full Post »

Omul- binecuvantat sa fie liber (2)

Daca, potrivit Scripturii, tot ce ni se intampla fara voie isi are pricina in cele savarsite cu voia, nimeni nu e atat de dusman omului, ca el insusi . Din pricina noastra suntem luati in stapanire de pacat. Deci atarna de noi, care am aflat poruncile Duhului, ca sa umblam sau dupa trup, sau dupa duh (Marcu Ascetul).

Libertatea este vointa sufletului rational gata sa se miste incotro voieste.  Pe aceasta trebuie s-o induplecam sa se miste numai spre bine, ca sa topim pururea amintirea raului prin ganduri bune.  Libertatea este miscarea intelegatoare, stapana de sine, a sufletului.  De aceea animalele nerationale nu sunt libere, caci sunt purtate de fire.  De aceea nici nu se impotrivesc poftei naturale, ci indata ce sunt cuprinse de o pofta, se napustesc spre implinirea ei.  Dar omul fiind rational, mai degraba conduce firea decat este purtat de ea.  De aceea, chiar cand doreste ceva, daca voieste, are putere sa infraneze dorinta, sau sa-i dea urmare.  Pentru aceasta cele necuvantatoare nu sunt nici laudate, nici mustrate, pe cand omul e si laudat si mustrat.  Omul e fiinta care dispune de sine, tinand seama in mod liber de legi, deci nefiind intru totul supus legii, ca lucrurile si animalele ce constituie natura.  Omul e intr-un anumit sens mai presus de natura, facand-o instrument al vointei sale si putand-o umple de Duhul dumnezeiesc si de libertatea Lui cu totul superioara.  Numai cand se face rob patimilor, omul devine simpla piesa a naturii, sau mai prejos de natura, desi pe de alta parte s-a facut astfel cu voia lui (Parintele Staniloaie).

Botezul nu ia de la noi libertatea vointei si puterea de a hotara prin noi insine, ci abia el ne daruieste libertatea, ca sa nu fim stapaniti silnic si fara sa vrem de diavol.  De aceea, dupa Botez atarna de noi fie sa staruim de bunavoie in poruncile lui Hristos si sa umblam pe calea celor poruncite de El, fie sa ne abatem de la aceasta cale dreapta, intorcandu-ne prin faptele rele la potrivnicul si vrajmasul nostru, diavolul (Sf. Simeon Noul Teolog).

Domnul stia pe Iuda ca va fi vanzator si nu l-a dispretuit, ci i-a atras luarea aminte si nu l-a departat de Sine, pana ce acela nu s-a pierdut cu desavarsire.  Pentru ca oamenii sunt liberi.  Si pentru ca sa se arate ca nu Dumnezeu este cauza relelor, nici sfintii, ci oamenii sunt cauzele relelor proprii, le-a lasat lor libertatea, ca sa fie fara aparare in ziua judecatii (Sf. Varsanufie si Ioan).

Omul se decide pentru rau in mod liber sau oamenii sunt miscati la rau unul prin altul, fara sa fie siliti de o forta care sa le anuleze libertatea.  De aceea, la judecata din urma, pentru raul savarsit de ei, doar ei vor fi raspunzatori.  Dar se vor acuza unii pe altii, pentru ca s-au impins unii pe altii la rau, sau si-au dat pilda de rau.  Insa aceasta nu-l va despovara pe nici unul de raul acceptat de la ceilalti, desi unii vor fi aratati ca au fost mai rai decat altii.  Cu cat este cineva mai bun, se dovedeste mai puternic fata de ceea ce-l poate robi si deci mai aproape de Dumnezeu, sau mai plin de puterea Lui (Parintele Staniloaie).

Atunci cum se impaca libertatea de alegere data omului de Dumnezeu, pe de o parte,  cu neputinta omului de a face ceva fara Dumnezeu, pe de alta parte ?  Caci scris este: „Fara Mine nu puteti face nimic.” (In. 14, 6)   Dumnezeu a facut pe om liber, ca sa poata inclina spre bine prin voie libera.  Dar omul nu este in stare sa implineasca binele fara ajutorul lui Dumnezeu. Caci s-a scris: „Nu e de la cel ce voieste, nici de la cel ce alearga, ci de la Dumnezeu care miluieste.” (Rom. 9, 16)  Daca omul isi apleaca inima spre bine si cheama pe Dumnezeu in ajutor, acesta luand aminte la dorinta lui cea buna, daruieste putere lucrarii lui.  Si asa se intalnesc amandoua: libertatea omului si puterea lui Dumnezeu (Sf. Varsanufie si Ioan).

Dumnezeu n-a voit sa ne faca buni cu sila, ci a voit sa ne castige in Hristos Fiul Sau dragostea noastra libera fata de Sine, ca fata de Tatal nostru.  Dumnezeu nu sileste pe om sa faca binele, pentru ca ii respecta libertatea ce i-a dat-o; pentru ca nu l-a facut ca pe un obiect.  Dar il pedepseste cand foloseste rau libertatea, sau il face sa sufere, ca sa se indrepte spre folosirea buna a libertatii.   De aceea il lasa multa vreme sa faca nedreptati, dar ii ajuta intr-un fel pe cei nedreptatiti de el, dandu-le alte satisfactii, sau ii izbaveste de nedreptate, dar numai daca sunt vrednici.  Si asfel cei ce nedreptatesc slujesc ca unelte pentru rau unii altora, dar se si ajuta chiar prin aceasta sa se indrepteze daca vor.  Caci nu Dumnezeu insusi ii pedepseste pentru a-i indrepta, ci se foloseste de ei insisi.  Adica se foloseste nu numai de libertatea lor bine folosita, ci si de cea rau folosita.  Intr-un fel Dumnezeu limiteaza raul prin el insusi.  In iad insa nu va mai veni nimanui nici un bine, raul va fi fara de sfarsit (Parintele Staniloaie).     [Lumina din Inimi (9, pag.166-169)]

Vezi Omul-binecuvant sa fie liber (1)

Read Full Post »

Omul- binecuvantat sa fie liber (1)

Nu am fost facuti dupa asemanarea lui Dumnezeu, ci doar „dupa chipul sau’, avand insa libertatea pornirii pe drumul asemanarii. Caci libertatea a primit-o omul o data cu chipul lui Dumnezeu (Avva Dorotei).

Dar sa nu ne inchipuim ca prin forta noastra proprie ajungem la asemanarea cu Dumnezeu, fara ajutorul harului, caci nimic nu putem face fara Dumnezeu.  Ajutorul lui Dumnezeu, ce coboara asupra noastra sub forma de har, ni se arata indemnandu-ne, nu silindu-ne, ca astfel sa ne ramana neatinsa libertatea si stapanirea peste noi insine (Sf. Simeon Metafrastul). Duhul Sfant nu naste in noi o hotarare care este impotriva voii noastre, ci odata luata o hotarare buna de catre om, Duhul Sfant il ajuta s-o aduca la indeplinire (Sf. Maxim Marturisitorul).

Dar sa nu confundam libertatea cu bunul nostru plac.  Nu exista decat doua forme de manifestare a libertatii:  conform scopului care ne-a fost harazit de Dumnezeu sau contrar acestui scop.

In firea omului, Dumnezeu a sadit doar miscarea spre lucrarea virtutii si anume, cele patru maici ale virtutilor: milostenia, iubirea, credinta si nadejdea (Sf. Ioan Scararul).  Iar dovada existentei acestora in firea noastra este faptul ca ele apar la toate popoarele, indiferent de religie.  „Paganii care nu au lege, din fire fac ale legii, ceea ce arata fapta legii scrisa in inimile lor” (Romani 2, 14-15).  Raul si patima sunt exterioare firii noastre si apar atunci cand supunem firea robiei fata de material si ne departam de Dumnezeu (Diadoh al Foticeii).   [Lumina din Inimi (9, pag.159-160)]

Vezi Omul-binecuvantat sa fie liber (2)

Read Full Post »