Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘crezul crestin-ortodox’

Prin cele trei slujiri, chemari sau misiuni: de arhiereu, prooroc si imparat, Iisus Hristos mantuieste lumea prin jertfa, o invata sa-si insuseasca mantuirea si o conduce la mantuire.

Iisus Hristos a fost proorocul cel mai inalt, aducand cea mai deplina invatatura despre Dumnezeu, ca Unul ce n-a primit-o din afara de Sine, ci din plinatatea Sa nemarginita. De aceea, nimeni nu mai poate adauga ceva la invatatura Sa. Ea, doar, poate fi mai bine inteleasa in Biserica, prin descoperirea de catre Duhul Sfant.  In acest inteles, El e proorocul cel din urma cu care s-a incheiat Descoperirea dumnezeiasca. “Prooroc din mijlocul tau si din fratii tai, ca si mine, zice Moise, iti va ridica Domnul Dumnezeul tau, pe Acela sa-L ascultati” (Deut. 18,15). Ucenicii I se adreseaza cu titlul “invatatorule”, iar Hristos insusi spune despre Sine: “Eu sunt adevarul” (Ioan 14, 6), “Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), sau: “Eu, spre aceasta M-am nascut si pentru aceasta am venit in lume, ca sa dau marturie pentru adevar” (Ioan 18, 37).

Mantuitorul Hristos a invatat ca Dumnezeu este duh si iubire si ca este unul dupa fiinta si intreit ca persoane.  Fiind duh, El nu are nimic comun cu materia, ci este perfectiunea absoluta, suma si izvorul tuturor perfectiunilor.  Fiind iubire, a facut totul din dragoste si se conduce in toate actele Sale numai de dragoste.  In raportul Sau cu oamenii este ca un tata cu fiii sai.  De aceea se numeste in chip deosebit Tatal nostru si Tatal ceresc.  Aceasta infatisare a lui Dumnezeu ca duh, dragoste si tata este cea mai sublima idee despre Dumnezeu, la inaltimea careia nu s-a putut ridica mintea omeneasca.

Din punct de vedere moral, oamenii sunt frati intre ei, deoarece sunt toti fiii Tatalui ceresc, iar legea care determina raporturile dintre ei este legea dragostei: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi… „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 34-35).
Traiul oamenilor sub imperiul legii morale crestine trebuie sa fie ideal, pentru ca orice dusmanie, invidie, ura, rivalitate trebuie alungata din suflete si iubirea cea mai curata si dezinteresata trebuie sa-i ia locul.

Imparatia lui Dumnezeu nu este numai in ceruri, in viata de dincolo de mormant, ci si aici pe pamant, in viata aceasta vremelnica.  Pentru ca oamenii trebuie sa fie desavarsiti precum este desavarsit Tatal lor din ceruri (Matei 5, 48).  Acolo unde oamenii duc o astfel de viata pilduitoare, acolo este Imparatia lui Dumnezeu.

Minunile savarsite de Mantuitorul pentru intarirea si adeverirea cuvantului Sau, au fost nenumarate si asa de impunatoare, incat dovedesc ca savarsitorul lor este Dumnezeu.  Minunile sunt de mai multe feluri:

a)      Minuni care se refera la lumea din afara, precum a fost prefacerea apei in vin, la nunta din Cana Galileii, saturarea a 5000 de oameni cu cinci paini si doi pesti, potolirea furtunii, umblarea pe apa ca pe uscat, etc;

b)      Minuni de vindecare a tot felul de boli, precum: vindecarea slabanogului de 38 de ani, a celui din Capernaum, a orbului din nastere, a celor zece leprosi, a numerosi indraciti, a slugii sutasului, a orbului din Ierihon, invierea fiicei lui Nain, a lui Lazar, etc;

c)      Minuni facute cu Sine Insusi, precum: schimbarea la fata, invierea, intrarea prin usile incuiate si inaltarea la cer.

In sfarsit, Mantuitorul a dat exemplu de viata curata si sfanta, a fost virtutea personificata.  Spre deosebire de toti proorocii, de toti intemeietorii de religii, de toti inteleptii lumii, care au propovaduit invataturi inalte si au dat sfaturi frumoase, pe care insa nu le-au urmat, Mantuitorul Hristos a implinit tot ce a invatat.  Desi imbracat in trup omenesc, El nu s-a facut vinovat de nici un pacat inaintea lui Dumnezeu sau a oamenilor, de nici o abatere cu fapta de la ceea ce a invatat cu cuvantul.

Ca Mantuitor si ca Fiu al lui Dumnezeu, Iisus Hristos a fost si Imparat, dar nu pamantesc, in sensul obisnuit al cuvantului.  Ci a fost Imparat spiritual, Imparat al adevarului, Imparat ceresc, Imparatul imparatilor, nume pe care i l-au dat profetii, unii dintre contemporanii si urmasii sai, precum si El Insusi.

1) In profetii se vorbeste de Mantuitorul:

- ca Imparat care v-a perpetua in veci casa si imparatia lui David, cum spune proorocul in psalmi;

- ca Imparat care va face judecata si dreptate pe pamant, cum spune profetul Ieremia;

- ca Imparat si Mantuitor, cum spune profetul Zaharia.

De asemenea, demnitatea Lui imparateasca o anunta ingerul Gavriil Fecioarei Maria: “Si Domnul Dumnezeu ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau… si imparatia Lui nu va avea sfarsit” (Luca 1, 32, 33).  Magii de la Rasarit, dupa nasterea Sa, se intrebau de locul unde s-a nascut Imparatul iudeilor, a carui stea o vazusera la Rasarit si, aflandu-L, Ii aduc daruri ca unui Dumnezeu, Imparat si muritor.  La intrarea triumfala in Ierusalim, iudeii care L-au primit cu multa cinste, Il numesc Imparat al lui Israel.

Iisus insusi recunoaste ca e Imparat, dar ca imparatia Lui e spirituala, avand arme si legi duhovnicesti, nu ca acelea din lumea aceasta. “Imparatia Mea nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36), raspunde El lui Pilat.  Iisus Hristos e imparatul bland, e imparatul-miel care a fost injunghiat pentru pacatele lumii (Apoc. 5). Ca imparat, Mantuitorul Hristos a intemeiat Biserica Sa, i-a dat legile, o conduce nevazut prin slujitorii ei, carora le da harul Sau si care va dura pana la sfarsitul veacurilor.

2) De asemenea, prin minunile savarsite, Mantuitorul a dovedit ca este stapan asupra intregii firi si Imparat al lumii vazute, ca si al celei nevazute si Dumnezeu adevarat, a carui putere si slava nu cunosc margini. La schimbarea Sa la fata, El s-a aratat inconjurat de slava suprapamanteasca si cu puterea de a sta de vorba cu mortii.

3) Prin coborarea cu sufletul in iad, in timp ce trupul Ii zacea in mormant (Efes. 4, 9; 1 Petru 3, 19), Hristos a sfaramat puterea iadului si a mortii vesnice, caci de atunci acestea nu mai au putere peste cei ce au crezut sau cred in Hristos.

Domnul a coborat in iad cu sufletul:

- nu ca sa sufere chinurile de acolo, ca toti oamenii dinainte de El, caci El era fara de pacat, iar cine se duce la iad spre a suferi pentru pacate nu mai poate iesi de acolo prin puterile sale;

- nici ca sa intoarca prin propovaduirea Sa pe pacatosii din iad, caci acolo nu se mai pot schimba sufletele;

- nici ca Arhiereu, nici ca Prooroc, ci ca Imparat, eliberand de acolo pe dreptii din Vechiul Testament, care murisera cu credinta in venirea Sa.

Coborand in iad, Iisus a facut cunoscut tuturor celor de acolo biruinta Sa asupra pacatului si a mortii.  Sf. Irineu, zice: «Hristos S-a coborat in cele ce sunt sub pamant si le-a binevestit iertarea pacatelor celor ce au crezut in El. Si au crezut in El toti care au sperat in El, adica au prevestit venirea Lui si au indeplinit poruncile Lui: dreptii, patriarhii si proorocii, carora li s-au iertat pacatele ca si noua”.  Iar Sf. Ioan Damaschin spune: «Sufletul indumnezeit se coboara la iad, ca, precum a rasarit celor de pe pamant soarele dreptatii, tot astfel sa lumineze si celor ce stau sub pamant, in intunericul si umbra mortii; ca precum a predicat celor de pe pamant pace… devenind celor credinciosi cauza a mantuirii vesnice, iar celor neascultatori mustrare pentru necredinta, tot astfel si celor din iad»

In timpul mortii, Dumnezeirea, care era unita cu firea omeneasca in Iisus Hristos, a ramas unita cu trupul in mormant si cu sufletul in iad. Caci daca s-ar fi despartit de trupul si de sufletul firii noastre, Cel ce S-a dus la iad n-ar mai fi fost si Dumnezeu, ci numai om, iar trupul din mormant n-ar mai fi fost trupul lui Dumnezeu, ci al unui om. Sf. Ioan Damaschin spune: «Chiar daca a murit ca om, si chiar daca sfantul Lui suflet s-a despartit de trupul Lui prea curat, totusi Dumnezeirea nu s-a despartit de cele doua, adica de suflet si de trup, si astfel nici unicul ipostas nu s-a despartit in doua ipostasuri.» Numai pentru ca trupul a ramas unit cu Dumnezeirea in mormant, n-a inceput sa se strice si numai pentru ca sufletul a ramas cu Dumnezeirea in iad, a zdrobit puterea iadului si a eliberat pe dreptii de acolo. De aceea numeste Sf. Ioan Damaschin sufletul Domnului care merge la iad “sufletul indumnezeit”.

4) Lucrarea de mantuire a lui Hristos nu s-a incheiat cu moartea Sa pe Cruce, ci e desavarsita prin inviere.   Invierea lui Hristos ne arata ca am fost cu desavarsire mantuiti, ne asigura ca moartea ce domnea peste firea noastra a fost invinsa, ca trupurile noastre nu vor ramane vesnic prefacute in tarana, ci vor invia.

Invierea nu e numai o revenire a trupului la viata dinainte de moarte, ci inseamna si o prefacere totala a trupului. Ea e o treapta noua si cea din urma pe drumul mantuirii noastre, urcat de Hristos.  Lucrarea de mantuire a omului a constat si intr-o desavarsire a firii omenesti, slabita de pacat, iar desavarsirea aceasta a realizat-o Iisus Hristos intai in firea Sa, pana la capat, ca apoi, prin impartasire din ea, sa se desavarseasca si firea noastra. Si trupul nostru care va invia nu va mai fi ca trupul nostru de acum, ci desavarsit, dupa asemanarea lui Hristos cel inviat.

Prin inviere trupul Domnului a ajuns nemuritor si liber de trebuintele materiale si de durere.  Asa vor ajunge si trupurile noastre inviate. Prin inviere, Hristos a scos din firea noastra stricaciunea si moartea.  Apoi, trupul Domnului a devenit luminos si plin de slava, asa cum s-a aratat pe muntele Taborului, dumnezeirea Lui aratandu-se in toata stralucirea. Asa vor fi si trupurile noastre dupa inviere. Caci zice Apostolul Pavel: “Asa este invierea mortilor: Se seamana (trupul) intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune; se seamna intru necinste, inviaza intru slava; se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere; se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc. Daca este trup firesc este si trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 42-44).

Nestricaciunea trupului Domnului are doua intelesuri:

-          inainte de inviere, a fost nestricacios in intelesul ca nu se putea desface in pamant, dar a fost stricacios in intelesul ca suferea de foame, de sete, de oboseala, putea fi strapuns cu cuie si putea muri, adica putea fi parasit de suflet;

-          dupa inviere devine nestricacios in intelesul ca nu mai sufera nici o trebuinta materiala, nu mai sufera durere, nu mai poate muri (Sf. Ioan Damaschin). Aceasta este si deplina indumnezeire a trupului.

Indumnezeirea sufletului Mantuitorului are si ea doua intelesuri:

-          inainte de inviere sufletul era indumnezeit in intelesul ca vointa si lucrarea sa erau imbogatite, calauzite si strabatute de Dumnezeirea Cuvantului;

-          dupa inviere sufletul e indumnezeit in intelesul ca lucrarea lui e strabatuta cu totul de lucrarea Dumnezeirii.

Invierea lui Hristos ne da garantia ca tot ce a spus Iisus Hristos e adevarat, e temelia credintei noastre, deci si aceea ca El este Fiul lui Dumnezeu si ca moartea Lui a avut drept scop eliberarea noastra din robia pacatului si impacarea noastra cu Dumnezeu. Daca n-ar fi inviat El, tot ce a spus El n-ar fi capatat adeverire si nici noi n-am avea siguranta ca inviem. De aceea, Sf. Apostol Pavel spune: “Iar daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta voastra, sunteti inca in pacatele voastre. Si atunci si cei ce au adormit intru Hristos au pierit… Iar acum Hristos a inviat din morti, fiind incepatura (a invierii) celor adormiti. Caci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si invierea mortilor. Ca precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia” (I Cor. 15, 17-18, 20-22).

5) Articolul al 6-lea din Simbolul Credintei spune:  „Si s-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui”.

Acesta ne invata ca, dupa ce Fiul lui Dumnezeu s-a smerit „coborandu-se din cer” adica facandu-se om, dupa Inviere s-a umplut de slava dumnezeiasca si dupa firea Sa omeneasca, inaltandu-Se cu trupul la cer si sezand de-a dreapta Tatalui, adica la locul cel mai de cinste. Fiul lui Dumnezeu n-a lepadat dupa Inviere firea noastra, ci S-a suit cu ea la cer, stand ca un om pe tronul dumnezeiesc, cirmuind lumea si ajutandu-ne sa ne facem si noi dupa chipul Sau.  Fiul lui Dumnezeu S-a facut ca unul dintre noi, dar acest Unul dintre noi S-a inaltat la cinste dumnezeiasca si carmuieste lumea.

De aici se desprind doua lucruri:

-          ca Iisus Hristos-Dumnezeu a fost totdeauna in sanul Tatalui si in tot locul, pogorand numai pentru un timp pe pamant si luand trup omenesc ca sa ne mantuiasca;

-          dupa Inaltare, Iisus este cu trupul numai in cer, nu si pe pamant, dar in chip tainic Se afla si in dumnezeiasca Euharistie, din clipa in care painea se preface in Trupul Sau, iar vinul in Sangele Sau.

Prin implinirea celor trei slujiri: de prooroc, de arhiereu si de imparat, adica prin invatatura, prin minunile, prin patimile si prin moartea Sa, Mantuitorul a savarsit actul mantuirii, adica a dat putinta de mantuire oricui va voi sa-si insuseasca mantuirea pusa de El la dispozitia tuturor.

„Caci Cuvantul lui Dumnezeu este si cale, si cheie, si usa, si imparatie. Cale, ca cel ce calauzeste;  cheie, ca cel ce deschide si se deschide celor vrednici de cele dumnezeiesti;  usa, ca cel ce duce inauntru, adica la cunostinta comorilor mult stralucitoare ale intelepciunii;  imparatie, ca cel ce e mostenit si se da prin impartasire tuturor”„Domnul este in acelasi timp lumina, viata, inviere si adevar.  Lumina, ca cel ce da stralucire sufletelor, alunga intunericul nestiintei, lumineaza mintea spre intelegerea lucrurilor tainice si arata tainele care nu pot fi vazute decat de cei curati cu inima;  viata, ca cel ce da sufletelor care-L iubesc puterea de a se misca spre cele dumnezeiesti;  inviere, ca cel ce ridica mintea omului din alipirea moarta de cele materiale, curatind-o de toata stricaciunea si amortirea; adevar, ca cel ce daruieste celor vrednici deprinderea neschimbacioasa a celor bune”. Odihna este Domnul Iisus, ca cel ce izbaveste omul de ostenelile pentru virtute;  tamaduire a lui Dumnezeu, ca doctorul care vindeca rana venita prin moarte;  harul lui Dumnezeu, ca Cel ce aduce rascumparare; si osteneala a lui Dumnezeu, ca Cel ce primeste patimile noastre”. (Sf. Maxim Marturisitorul).

.

Surse bibliografice:

- „Lumina din Inimi” (Spiritualitate isihasta in traducerea si talcuirea Parintelui Staniloaie), Editura Trinitas, Iasi, 2003;

- „Dogmele Bisericii Crestine Ortodoxe”, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1994;

- ”Credinta Ortodoxa”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, “Trinitas”, Iasi, 1999.

Citeşte articolul complet »

Intruparea Fiului lui Dumnezeu este conditia sine qua non pentru realizarea mantuirii sau rascumpararii oamenilor, ea indeplinindu-se efectiv prin cele trei slujiri ale lui Hristos: de arhiereu, prooroc si imparat.

Pentru ca firea omului sa fie izbavita de pacat, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu sa-Si dea firea Sa omeneasca la moarte pentru noi toti. „Nu era om simplu, ci si Dumnezeu care s-a intrupat, ca sa innoiasca prin El si intru El firea invechita a oamenilor si sa o faca partasa de firea dumnezeiasca, adica sa o faca sa lepede toata stricaciunea, nestatornicia si alterarea. Caci prin acestea firea noastra se facuse asemenea dobitoacelor, incat ratiunea era covarsita de lucrarea simturilor” (Sf. Maxim Marturisitorul).

Sf. Chiril al Ierusalimului zice: «Mantuitorul a suferit toate aceste patimi ca sa impace prin sangele crucii pe cele din cer si pe cele de pe pamant (Col. 1, 20). Din pricina pacatelor eram dusmanii lui Dumnezeu si Dumnezeu hotarase ca pacatosul sa moara. Trebuia sa se intample una din doua: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Si indeplineste spusele, sa-i omoare pe toti, sau sa anuleze hotararea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totusi priveste la intelepciunea lui Dumnezeu! A mentinut ca adevarata si hotararea, si Si-a aratat cu putere si iubirea de oameni. in trupul rastignit pe lemnul crucii Hristos a luat pacatele, pentru ca prin moartea Lui noi sa murim pentru pacate si sa traim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rand Cel ce a murit pentru noi. Nu era o oaie necuvantatoare. Nu era inger numai, ci Dumnezeu intrupat. Nu era atat de mare nelegiuirea pacatosilor, pe cat de mare era dreptatea Celui care a murit pentru noi”.

Acesta a fost scopul Domnului, ca, pe de o parte, sa asculte de Tatal pana la moarte, ca un om, pazind porunca iubirii, iar pe de alta parte, sa biruiasca pe diavol, patimind de la el, prin carturarii si fariseii pusi la lucru de acesta.  Astfel, prin faptul ca s-a lasat de bunavoie invins, a invins pe cel ce nadajduia sa-l invinga si a scapat lumea de stapanirea lui.  Trupul Lui s-a facut vicleanului otrava, ca pe toti cati izbutise sa-i inghita cata vreme i-a stapanit prin moarte, sa-i verse afara.  Iar neamului omenesc acelasi trup ii daruieste viata, impingand ca pe o framantatura toata firea spre invierea vietii.” (Sf. Maxim Marturisitorul).

„Domnul a imbracat trupul ca pe o momeala pusa in undita dumnezeirii spre amagirea diavolului, pentru ca dracul spiritual cel nesaturat, inghitind trupul pentru firea lui usor de apucat, sa fie sfasiat de undita dumnezeirii si, deodata cu trupul sfant al Cuvantului, luat din noi, sa dea afara toata firea omeneasca, pe care o inghitise mai inainte;  apoi pentru ca sa se arate puterea dumnezeiasca, care biruie prin slabiciunea firii biruite, taria celui ce a biruit-o mai inainte;  si sa se arate ca mai degraba biruie Dumnezeu pe diavol folosindu-se de momeala trupului, decat diavolul pe om cu fagaduinta firii dumnezeiesti” (Sf. Maxim Marturisitorul).

Atat numele de „Iisus” cat si cel de „Hristos” le-a primit Fiul lui Dumnezeu cand S-a facut om. Deci, Iisus Hristos e numele Fiului lui Dumnezeu cel intrupat. Mai inainte de intrupare, Fiul lui Dumnezeu nu Se numea Iisus Hristos. Aceasta, pentru ca El ni S-a facut Mantuitor (Iisus- in limba ebraica) numai prin aceea ca a luat trupul nostru si l-a adus jertfa pentru noi. Numai prin intrupare ni S-a facut Arhiereu, Care ne-a curatit de pacate, Prooroc, Care ne-a vestit in grai omenesc voia Tatalui, si Conducator la mantuire (Hristos).

Numele de “Iisus” (Mantuitor) nu l-au dat oamenii, ci ingerul, la porunca Tatalui Ceresc, care a stiut de mai inainte ce lucrare va savarsi Fiul Sau in lume. Ii spune lui Iosif ingerul: “Nu te teme a lua pe Maria logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant. Si ea va naste Fiu si vei chema numele Lui: Iisus”. Si ingerul arata indata si pricina acestei numiri: “Ca Acesta va mantui pe norodul Sau de pacatele lor” (Matei 1, 20-21). Ingerul a spus si pastorilor: “Iata vestesc voua bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Ca S-a nascut voua astazi Mantuitor, Care este Hristos Domnul, in cetatea lui David” (Luca 2, 10-11).

Numele “Hristos” inseamna “Uns”. La evrei, unsi se numeau preotii, proorocii si imparatii, pentru ca la intrarea in slujba erau unsi cu mir, care inchipuia darul Sfantului Duh. Dar aceia erau numai chipuri ale adevaratului Uns, primeau numai o parte din puterea Duhului Sfant, ca ajutor pentru slujba lor. Hristos, insa, primeste pe Duhul Sfant insusi. Hristos nu e un om purtator de Dumnezeu, ci Dumnezeu intrupat.  Deci Iisus este Unsul sau Hristosul, in intelesul desavarsit. El este adevaratul arhiereu, imparat si prooroc si izvorul a toata arhieria, conducerea duhovniceasca si proorocia. Insusi Iisus spunea despre Sine ca a avut ungerea Duhului Sfant, cum de altfel graise despre El si proorocul Isaia (61, 1): “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti saracilor…” (Luca 4, 18).

Prin aceste trei slujiri: de arhiereu, prooroc si imparat, Iisus Hristos mantuieste lumea prin jertfa, o invata sa-si insuseasca mantuirea si o conduce la mantuire.

Iisus Hristos a fost arhiereul cel mai inalt si a adus jertfa desavarsita, care este trupul Sau. Prin aceasta a curatit cu adevarat pe oameni de pacate, nu numai a inchipuit aceasta curatire, ca jertfele de animale aduse de preotii din Vechiul Testament.

Prin intrupare, Fiul lui Dumnezeu nu a luat asupra Lui, odata cu firea omeneasca, si pacatele ei, ci numai slabiciunile omenesti: trebuinta de mancare, de odihna, frica de moarte, putinta de a muri si putinta de a suferi durere trupeasca si sufleteasca. Astfel, Iisus stia ca pacatul a intrat in firea omeneasca si se mentine in ea prin dorinta de placere si prin fuga de durere, care vine de pe urma placerii. De aceea a luat asupra Lui acele slabiciuni si rabdand durerea pana la capat, a intarit firea in asa fel, ca a scos din ea si acele slabiciuni. Rabdand pana la moarte, a invins frica de moarte si insasi moartea, in firea Sa omeneasca, si, drept urmare, firea Lui s-a sculat din morti la viata cea fara de moarte. «Cu moartea pe moarte a calcat». Dar Hristos a invins moartea si din pricina ca ea a venit asupra Lui pe nedrept, caci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a placerii. «Deci toata firea noastra era stapanita de moarte din pricina caderii. Iar motivul stapanirii era placerea, care, luandu-si inceputul intr-o neascultare, se mentinea de-a lungul intregului lant de nasteri naturale. Din pricina acestei placeri a fost adusa moartea, ca osanda, peste fire. Dar Domnul, facandu-Se om si neprimind ca obarsie a nasterii Sale, dupa trup, placerea necuvenita, – pentru care a fost adusa peste fire osanda cuvenita a mortii -, ci primind cu voie, dupa fire, osanda cuvenita a mortii in insusirea patimitoare a firii, adica suferind-o, a rasturnat rostul mortii, nemaiavand aceasta in El rostul de osanda a firii, ci a pacatului. Iar cand moartea nu mai are placerea ca mama, care o naste si pe care trebuie sa o pedepseasca, se face in chip vadit pricina a vietii vesnice. Astfel, precum viata lui Adam din placere s-a facut maica a mortii si a stricaciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (caci El era liber de placerea lui Adam) se face nascatoare a vietii vesnice” (Sf. Maxim Marturisitorul).
Acesta este rostul patimirii lui Iisus Hristos, El este omul durerii, omul durerii nedrepte. Prin durere a desfiintat pacatul, care isi are pricina in cautarea placerii, si tot prin durere a desfiintat moartea.

Patimile, rastignirea si moartea Mantuitorului sunt jertfa de Sine pe care El a adus-o pentru mantuirea lumii.  El a suferit toate acestea pentru ca asa era hotarat de Dumnezeu, din veac, sa se obtina mantuirea. Astfel proorocia lui Isaia prezice amanuntit patimile Domnului, asemanand pe Mantuitorul cu un miel dus la injunghiere si cu o oaie, care nu-si deschide gura impotriva celui ce o tunde (Isaia 53, 4-7). Mantuitorul Insusi spune despre Sine ca n-a venit in lume ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi (Matei 20, 28).  Iar la Cina cea de taina zice ca, trupul Sau se frange si sangele Sau se varsa pentru multi, spre iertarea pacatelor (Matei 26, 27-28).

Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa cea adevarata, pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost, in acelasi timp, si jertfa adevarata, si preotul care a adus-o, castigand de fapt mantuirea omului. “Iar Hristos venind Arhiereu bunatatilor viitoare, nu prin sange de tapi si de vitei, ci cu insusi sangele Sau a intrat El o data pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor, si a dobandit o vesnica rascumparare. Ca de vreme ce sangele taurilor si al tapilor si cenusa de junince, stropind pe cei spurcati, ii sfinteste spre curatirea trupului, cu cat mai vartos sangele lui Hristos, Care prin Duhul cel vesnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfa fara de prihana, va curati cugetul nostru de faptele cele moarte ca sa slujiti Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 11-14).

a) Jertfa Mantuitorului a fost adusa cu voia Sa, El alegand sa fie rastignit pe cruce din mai multe motive:

- ca sa moara inaltat spre cer, dar cu privirea si cu bratele deschise spre lume, aratand ca Se aduce jertfa Tatalui, dar cu iubire fata de lume;

- ca sa moara cu incetul si deci ca patima Lui, rabdata fara cartire, sa fie mai indelungata, pentru a arata ca incalcarile legilor dumnezeiesti se platesc, iar pacatele lumii se spala cu ispasiri dureroase, dupa masura greselii;

- ca sa se arate pana unde coborase ticalosia omului, incat a fost in stare sa socoteasca pe Cel ce era bunatatea intrupata ca pe cel mai rau, incat a fost in stare sa se sminteasca de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Daca pacatul e neascultare de Dumnezeu si lucrare impotriva Lui, rastignirea lui Iisus Hristos de catre oameni, fiind cea mai dusmanoasa fapta impotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozava fapta a pacatului din om. Chiar prin aceasta decadere a omului s-a aratat totodata si dreptatea pedepsei lui Dumnezeu asupra noastra;

- ca sa se arate, pe de o parte, cat de mare a fost smerenia lui Dumnezeu, El suferind moartea cea mai rusinoasa, la care erau osanditi cei mai mari talhari, iar pe de alta parte, nemarginita Sa iubire fata de om, Care a spalat pacatele noastre tocmai in clipa cand noi ni le aratam in fapta cea mai ticaloasa.  Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au intalnit cea mai urata fapta a pacatului omenesc cu cea mai mare fapta a iubirii Domnului, crucea fiind altarul pe care iubirea dumnezeiasca a ars pacatul.

b) Jertfa Mantuitorului a fost reala, adica Fiul lui Dumnezeu, fiind si om adevarat, a simtit durerea loviturilor, a incoronarii cu spini, a pironirii pe cruce, a impungerii cu sulita in coasta, etc. Dar numai firea Lui omeneasca a simtit durerea si a gustat moartea, caci firea dumnezeiasca nu poate patimi, nici muri, cu toate ca a fost nedespartita de cea omeneasca atat in timpul patimilor, cat si al mortii.

c) Jertfa Domnului este universala, adica El s-a jertfit pentru intreaga omenire din toate timpurile si prin patimile Sale se pot spala pacatele tuturor oamenilor.  Daca totusi nu toti oamenii se mantuiesc, vina este a lor, caci nu vor sa faca cele ce se cer pentru mantuire.  Adica sa creada ca Hristos este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu si sa implineasca ceea ce a invatat El, adeverind aceasta credinta prin primirea tainei Sfantului Botez si prin savarsirea de fapte bune. Oamenii care au trait inainte de Iisus Hristos, s-au mantuit numai prin credinta in venirea Lui si prin faptele bune ce au facut, pe temeiul acestei credinte.

d) Jertfa lui Hristos este prisositoare, adica prin patimile si moartea Sa, El nu numai ca a sters vina si a distrus urmarile pacatului stramosesc, impacand pe om cu Dumnezeu, ci a facut posibila iertarea pacatelor celor ce cer ajutorul si milostivirea Sa prin mijlocirea Bisericii.

Chiar daca Crucea a fost la unele popoare din vechime o unealta de tortura rusinoasa si dureroasa pentru sclavi si pentru criminali, fiindca pe ea s-a rastignit Domnul nostru Iisus Hristos, crestinii o socotesc ca un lucru de mare cinste.
- Mantuitorul nu se rusineaza de Crucea Sa, caci ea este fapta cea mai inalta a iubirii Sale fata de noi. Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai inalta jertfa si orice altar trebuie cinstit (les. 29, 37). Prin ea ne-a sters pacatele si prin faptul ca ne-o aminteste ne castiga iubirea noastra fata de El. El mereu ne spune la Sf. Liturghie ca Si-a varsat sangele pentru noi si ne indeamna sa ne amintim de moartea Lui, se intelege de moartea pe cruce. “Ca de cate ori veti manca painea aceasta si veti bea paharul acesta, moartea Domnului vestiti pana cand va veni” (I Cor. 11, 26).
- Domnul a imbratisat Crucea cu iubire, prin Cruce inaltandu-se Iisus Hristos la marire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17,1)

- Crucea arata rusinea noastra, nu a Domnului; gandul la ea ne face sa ne rusinam si sa ne caim de pacatele noastre si sa luptam impotriva lor, imbratisand si noi Crucea cum a imbratisat-o Domnul.

- Crucea a devenit “semnul Fiului Omului”, Ea se va arata pe cer impreuna cu El (Matei 24, 30), cand va veni sa judece lumea, ca sa rusineze pe cei ce nu s-au cait si nu au primit iubirea Lui cat au vietuit in lume.

- Crucea inseamna, pe de o parte, dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit pacatele pe cruce, iar pe de alta parte, iubirea fata de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care a omorat pacatele oamenilor.

- Mantuitorul insusi spune: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba in primul rand de crucea din suflet, ca lupta impotriva placerilor, a pacatelor, ca purtare a ostenelilor si necazurilor, dar lupta si necazurile le poarta omul gandindu-se la Crucea lui Hristos, prin care El a biruit pacatul.

- Crucea este mijlocul prin care Dumnezeu ne-a impacat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despartea de Dumnezeu, locul pe care au fost infrante duhurile rele, focul in care a fost ars zapisul lor impotriva noastra. . Crucea e locul impacarii noastre cu Dumnezeu si, de cate ori facem semnul crucii si ne gandim la ea cu credinta, aratam ca primim aceasta impacare.

- Crucea e semnul care apara pe cei ce-l au in frunte (lez. 9, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care pastreaza nevatamati pe cei ce o au intiparita pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4).  Crucea alunga puterea diavolului, deosebeste pe crestini de necrestini si de eretici si este forma vazuta a inchinarii noastre catre Dumnezeu.  Sf. Apostol Pavel se lauda cu Crucea Domnului si o socoteste puterea lui Dumnezeu: “Cuvantul Crucii celor pieritori nebunie este, iar noua, celor care ne mantuim, puterea lui Dumnezeu este” (I Cor. 1,18). Si iarasi: ,,Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume!” (Gal. 6, 14).    (VA URMA)

.

Surse bibliografice:

- „Lumina din Inimi” (Spiritualitate isihasta in traducerea si talcuirea Parintelui Staniloaie), Editura Trinitas, Iasi, 2003;

- „Dogmele Bisericii Crestine Ortodoxe”, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1994;

- ”Credinta Ortodoxa”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, “Trinitas”, Iasi, 1999.

Citeşte articolul complet »

In articolele 3-5 ale Simbolului Credintei se spune:

3. Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om.
4. Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat.
5. Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.

Cand aparitia pacatului in lume a deteriorat firea intregii creatii, Fiul lui Dumnezeu, Cel prin care creatia a fost chemata la existenta, S-a intrupat ca sa ii faca posibila restaurarea firii.  Prin Intrupare, Hristos a unit in Sine cele de sus si cele de jos, adica pe Dumnezeu cu omul si, prin aceasta, pe Dumnezeu cu intreaga creatie.

1) Mantuirea oamenilor nu putea atarna de puterea omeneasca, ci de hotararea lui Dumnezeu.

Coborarea si salasluirea lui Dumnezeu pe pamant pentru ridicarea omului, fusese hotarata din eternitate si avea sa se faca in realitate pentru ca El stia ca omul pe care-l va crea va cadea in pacat si in atotstiinta si bunatatea Sa, randuise mijlocul prin care sa se repare greseala omului.  Odata cu dictarea pedepsei pentru calcarea poruncii, Dumnezeu a dat primului om si nadejdea mangaietoare a venirii in lume a unui Rascumparator sau Mantuitor, Care sa scape pe oameni de greutatea pacatului.

„Inca dinainte de veacuri a fost cugetata si randuita unirea hotarului (definitului) si a nehotarniciei (indefinitului), a masurii si a lipsei de masura, a marginii si a nemarginirii, a Creatorului si a creaturii, a stabilitatii si a miscarii. Iar aceasta taina s-a infaptuit in Hristos, aducand prin ea implinirea hotararii de mai inainte a lui Dumnezeu” (Sf. Maxim Marturisitorul).  Dupa Sf. Maxim Marturisitorul, chiar daca ar fi fost lipsita de pacat, lumea era destinata unei intrupari a Logosului in ea, a unei morti si invieri a omenitatii Logosului si a lumii in El.  Dar pacatul a dat acestei intrupari caracterul de extrema chenoza, crucii caracterul sangeros si ispasitor, iar invierii caracterul de biruinta asupra mortii (Parintele Staniloaie).

2) Actul Intruparii Mantuitorului a fost un act de restaurare a firii nepatimitoare a omului. Atat de grav a fost pacatul incat a trebuit ca insusi Fiul lui Dumnezeu sa Se intrupeze.

Ca urmare a caderii in pacat a primului om –in afara de pierderea in buna parte a harului dumnezeiesc-, vointa lui si a urmasilor lui se slabi, inima se perverti, mintea se intuneca. Desi harul si putinta savarsirii a ceea ce era bun si placut lui Dumnezeu nu se nimicise cu totul in om, totusi el inclina mai mult spre rau decat spre bine. Practicarea indelungata a pacatului a adus dupa sine impietrirea in el si a devenit „a doua natura a omului”.  Continuarea acestei stari de lucruri insemna instrainarea cu totul de Dumnezeu si moartea spirituala a creaturii rationale, ceea ce nu se potrivea cu scopul pentru care Dumnezeu facuse pe om si cu dragostea Sa nemarginita fata de omenire.

Ca urmare a slabiciunii si tulburarii intrate in firea noastra prin pacatul stramosesc, toti oamenii erau supusi pedepsei mortii (Rom. 5, 12), pentru faptul ca firea noastra traia potrivnic Legii lui Dumnezeu. Dar iubirea lui Dumnezeu nu voia ca toti oamenii sa se duca la moarte vesnica. Insa nici nu putea lasa dispretuita marirea Sa si nerestabilita in firea omeneasca Legea Sa.

Pentru inlaturarea acestei stari anormale trebuia –cum zice Fericitul Augustin- una din doua:  sau ca omul sa se ridice la Dumnezeu, sau ca Dumnezeu sa se pogoare la om.  Prima alternativa era cu neputinta, data fiind starea de decadere a omului si imensitatea urmarilor pacatului originar.  Nu ramanea decat a doua alternativa si de aceasta S-a si servit Dumnezeu, ca sa aduca in staulul ceresc pe oaia duhovniceasca ratacita prin amagirea satanei.

Deci, numai asa puteau fi scapati oamenii de pedeapsa mortii, gasindu-se cineva, chiar din partea lor, care sa restabileasca in firea sa omeneasca respectul Legii dumnezeiesti si sa rabde pedeapsa mortii ceruta de marirea dumnezeiasca, dar nu pentru pacatul sau, ci al tuturor oamenilor. Trebuia, asadar, un om fara de pacat si in acelasi timp un om care sa valoreze cat toti oamenii si chiar mai mult decat toti oamenii laolalta. Dintre oameni nu se putea ivi cineva care sa indeplineasca aceste conditii.

De aceea, in intelepciunea Sa, a facut Dumnezeu pe insusi Fiul Sau om fara de pacat. Acesta a restabilit prin viata Sa curata respectul Legii lui Dumnezeu in firea Sa omeneasca si prin moartea Sa a rascumparat pe fratii Sai de la pedeapsa mortii. De aceea S-a rastignit Fiul lui Dumnezeu pentru noi.

Prin toate jertfele de animale dinainte de Hristos, oamenii cautau sa dea lui Dumnezeu ceva in schimb pentru viata lor. Dar vietile de animale erau de mai putin pret decat viata lor. De aceea oamenii nu puteau scapa prin ele. Trebuia o jertfa de acelasi pret cu viata lor si chiar de un pret mai mare ca viata lor intinata. Jertfa aceasta a adus-o Fiul lui Dumnezeu ca om, varsand un sange mai de pret decat al tuturor animalelor si al tuturor oamenilor si rascumparand prin el pe oameni de toate pacatele.

„Deci a venit Domnul nostru, facandu-Se om in toate pentru noi, afara de pacat. A luat insasi fiinta noastra si se face un nou Adam, dupa chipul Celui ce l-a facut pe el.  Innoieste ceea ce este dupa fire si face iarasi intregi si nevatamate simturile noastre, cum au fost facute la inceput.  Facandu-Se om, a innoit pe omul cazut, a eliberat pe cel robit pacatului, caci omul era tarat prin sila si tiranie de vrajmasul sau, astfel incat nici cei care nu voiau sa pacatuiasca, pacatuiau de sila, cum zice Apostolul: „Ca nu fac binele care-l voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il fac” (Romani 7, 19) [Avva Dorotei]

Numai fiindca a fost o persoana in doua firi, Iisus Hristos ne-a putut mantui. Numai pentru ca a fost cu adevarat om, a putut patimi pentru noi si numai pentru ca acelasi a fost  si Dumnezeu adevarat, patima Lui a fost mantuitoare si El a inaltat firea noastra.

Desi S-a facut om intru toate asemenea noua, El S-a zamislit fara pacatul stramosesc cu care se zamislesc toti oamenii. Dar zamislirea fara de pacatul stramosesc nu s-ar fi putut face fara lucrarea Duhului Sfant, Care a pastrat-o pe Sf. Fecioara curata de orice intinare. Astfel, Iisus Hristos S-a nascut fara de pacat stramosesc. Dar El n-a savarsit pacat nici dupa aceea.

Si nu numai ca n-a savarsit pacat, dar nici nu putea savarsi, pentru ca Cel ce lucreaza prin firea omeneasca este Dumnezeu insusi, care lucra in acelasi timp si prin firea Sa dumnezeiasca. De aceea, Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, nici nu putea pacatui. Daca ar fi putut pacatui Iisus Hristos, insusi Dumnezeu ar fi putut pacatui. Dar Dumnezeu nu poate pacatui, caci pacatul e fapta impotriva lui Dumnezeu, si cum ar fi putut Dumnezeu lucra impotriva Sa?

Cu toate ca n-ar fi putut pacatui, El a fost om adevarat, caci pacatul nu tine de firea omeneasca. Adam, la inceput, n-a avut pacatul in fire. Pacatul, dimpotriva, stirbeste firea, o slabeste. Spun Sfintii Parinti ca omul redobandeste viata dupa fire, abia cand scapa de pacat.

Sfanta Scriptura vorbeste despre lipsa de pacat a Mantuitorului. Chiar Mantuitorul spune catre iudei: “Cine dintre voi Ma vadeste pe Mine de pacat?” (Ioan 8, 46). Iar Sf. Apostol Pavel arata ca Iisus Hristos a fost fara de pacat, dar ca in acelasi timp a purtat neputintele noastre de pe urma pacatului si a fost ispitit. “Ca nu avem Arhiereu care sa nu poata suferi cu noi in slabiciunile noastre, ci ispitit intru toate dupa asemanarea noastra, afara de pacat” (Evr. 4, 15).

Pentru mantuirea noastra a fost de trebuinta ca Iisus Hristos sa fie fara de pacat. Numai fiindca “n-a savarsit nici un pacat, nici s-a aflat viclesug in gura Lui” (I Petru 2, 22), Iisus n-a murit pentru pacatele Sale, ci “pentru faradelegile noastre”, rascumparandu-ne de ele (Isaia 53, 5, 9). Numai fiindca a fost fara pacat, a putut da Tatalui o viata curata de ascultare, rascumparand neascultarea noastra. Numai fiindca a fost fara de pacat, moartea nu L-a putut tine, caci n-avea drept asupra Lui, ci a inviat, ca dupa El sa inviem si noi toti, cei ce credem in El. Si numai fiindca a fost fara pacat, ne este si noua pilda de viata neprihanita.

„Nu s-a rusinat de noi Stapanul intregii firi vazute si nevazute, ci umilindu-Se pe Sine si luand asupra Sa pe omul cazut sub patimile de ocara si sub osanda dumnezeiasca, s-a facut intru toate asemenea noua, afara de pacat (Evrei 4, 15).  El a luat toate pedepsele trimise asupra omului pentru pacatul neascultarii de catre hotararea dumnezeiasca: moartea, osteneala, foamea, setea si altele asemenea lor, facandu-se ceea ce suntem noi, ca noi sa ne facem ceea ce este El: Cuvantul trup s-a facut (1 Ioan 1, 14), ca trupul sa se faca Cuvant;  fiind bogat, s-a facut sarac pentru noi, ca noi sa ne imbogatim cu saracia Lui (2 Corinteni 8, 9);  s-a facut asemenea noua din multa iubire de oameni, ca noi sa ne facem asemenea Lui prin toata virtutea” (Marcu Ascetul). Cu alte cuvinte: “El S-a facut om, ca noi sa ne facem dumnezei” (Sf. Atanasie). S-a unit pe Sine cu firea noastra neputincioasa, ca firea noastra sa se faca tare si nemuritoare prin unirea cu firea Sa dumnezeiasca.

“Precum prin neascultarea unui om s-au facut pacatosi cei multi, tot asa si prin ascultarea Unuia, se vor face drepti cei multi” (Rom. 5, 19).  Trebuia, cu alte cuvinte, ca impacarea intre Dumnezeu si om sa se faca nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci si a omului.  Sf. Grigorie de Nissa spune: “Dupa ce moartea intrase in lume prin neascultarea unui om, a fost izgonita prin ascultarea altui Om. Iata pentru ce S-a facut ascultator pana la moarte: ca sa vindece prin ascultare pacatul neascultarii si sa nimiceasca prin invierea Sa moartea, care intrase in lume prin neascultare”.

3) Actul intruparii Mantuitorului a fost un act de de dragoste a lui Dumnezeu fata de creatia sa. Prin Intrupare, Hristos ne dezvaluie valoarea omului si a lumii intregi in fata Creatorului, aratandu-ne care trebuie sa fie scopul de capatai al vietii omenesti (mantuirea sufletului).

Dumnezeu a binevoit sa dea omului o pretuire atat de mare, incat S-a facut si El om si ramane asa in vecii vecilor, pentru a fi in stransa legatura cu noi oamenii.  Dovada cea mai mare a iubirii nemarginite ce ne-o poarta Dumnezeu este aceea ca pe insusi Fiul Sau L-a trimis in lume, ca om, si L-a dat mortii pe cruce “pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire”“Ca asa a iubit Dumnezeu lumea, incat si pe Fiul Sau cel Unul – Nascut L-a dat, ca tot cel ce crede intru El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16).
Iar Sf. Atanasie spune: «Fiindu-I mila de neamul nostru si induiosandu -Se de slabiciunea noastra si miscat de stricaciunea noastra si nesuferind stricaciunea mortii asupra noastra, ca sa nu piara ceea ce a facut si ca sa nu se zadarniceasca lucrarea Tatalui, isi ia trup si acesta nu deosebit de al nostru… si da mortii propriul Sau trup»

Luand firea noastra, tinand-o curata si implinind cu ea legea ascultarii de Dumnezeu, si apoi ispasind cu sangele ei varsat pe cruce calcarea oamenilor, – a scapat-o de osanda si ne-a impacat cu Dumnezeu. “Vrajmasi fiind”, zice Sf. Apostol Pavel, “ne-am impacat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Sau” (Rom. 5, 10 si II Cor. 5, 18).  Firea noastra, care inainte purta in ea uratenia neascultarii si era purtata de cei ce erau dusmani ai lui Dumnezeu, a ajuns acum firea curata a Fiului Sau prea iubit.  Privind cu iubire la Fiul Sau, Dumnezeu privea cu iubire si la firea noastra pe care o purta El.  Iubind pe Fiul Sau, Cel ce S-a facut ascultator pana la moarte, Dumnezeu iubea totodata pe om. Dumnezeu nu mai vedea acum firea noastra ca pe cea care a calcat legea si drept urmare trebuia sa moara, ci ca pe firea care a ispasit calcarea legii si e vrednica sa se impartaseasca de viata.  Si iubirea lui Dumnezeu fata de firea noastra, purtata de Fiul Sau, avea sa se rasfranga asupra tuturor celor ce purtau aceasta fire si se lipeau prin credinta de Fiul Sau. De aceea spune Sf. Apostol Pavel ca in Fiul lui Dumnezeu “avem rascumpararea prin sangele Lui, adica iertarea pacatelor” si ca “printr – insul a binevoit sa impace toate cu Sine, facand pace prin sangele crucii Lui”.

4) Asadar, mantuirea incepe cu intruparea Mantuitorului. Dar deplin ea se infaptuieste prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce si prin invierea Lui.           (VA URMA)

.

Surse bibliografice:

- „Lumina din Inimi” (Spiritualitate isihasta in traducerea si talcuirea Parintelui Staniloaie), Editura Trinitas, Iasi, 2003;

- „Vademecum Crestin Ortodox” (Cunostinte minim necesare in lumina Sfintilor Parinti), Editura Biserica Ortodoxa, Editura Sophia, Bucuresti, 2003;

- „Dogmele Bisericii Crestine Ortodoxe”, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1994;

- ”Credinta Ortodoxa”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, “Trinitas”, Iasi, 1999.

Citeşte articolul complet »

Articolul al 3-lea din Simbolul Credintei, vorbeste despre intruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor: “Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om”.

Pentru ca sa poata rascumpara sau mantui pe om din robia pacatului si sa-l impace cu Dumnezeu, Fiul a trebuit -potrivit randuielii dumnezeiesti- sa coboare pe pamant si sa ia trup omenesc. Numai astfel, substituindu-Se omului, mantuirea dobandita de Hristos putea fi privita de Dumnezeu ca dobandita de om.

Prin intrupare intelegem tocmai aceasta ca El a luat trup omenesc din pantecele Preasfintei Fecioare Maria, prin lucrarea Sfantului Duh.  Duhul Sfant a facut ca Fecioara sa zamisleasca fara samanta barbateasca pe Fiul lui Dumnezeu ca om. “Iata ingerul Domnului in vis s-a aratat lui zicand: “Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant” (Matei 1, 20). Duhul Sfant da Fecioarei puterea sa-L zamisleasca fara de samanta barbateasca si deci fara de pacat. “Si a zis Maria catre inger: “Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand ingerul a zis: “Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri…” (Luca 1, 34-35).

Fiul lui Dumnezeu a fost nedespartit de firea Sa omeneasca din prima clipa a existentei ei, din clipa zamislirii.  El Si-a alcatuit din Fecioara Maria firea omeneasca. Dar Duhul Sfant i-a dat putere Mariei sa-L primeasca pe Fiul lui Dumnezeu in ea, ca pe cel ce incepe sa-si alcatuiasca trupul din ea. Caci Dumnezeu lucreaza asupra oamenilor totdeauna prin Duhul Sfant.  Sf. Maxim Marturisitorul spune: „Zic unii dintre sfinti ca din Duhul Sfant si-a luat sufletul ca din samanta barbateasca, iar trupul si l-a format din sangele feciorelnic”.

Maria zamisleste pe Fiul lui Dumnezeu ca fecioara. Sfanta Scriptura ne spune ca dupa ce “S-a aflat avand in pantece”, Iosif se gandea s-o paraseasca, dar ingerul Domnului i s-a aratat in vis spunandu-i sa nu-i fie teama sa ia pe logodnica lui, “caci ceea ce s-a zamislit intr-insa de la Duhul Sfant este” (Matei 1, 20).

Ea a ramas fecioara totdeauna, deci atat la nastere, cat si dupa aceea. De aceea Biserica noastra ii zice «pururea Fecioara».  Daca n-ar fi ramas fecioara si la nastere, ea n-ar mai fi fost «pururea Fecioara». Sf. Maxim Marturisitorul zice: «Cu adevarat zamislirea si nasterea au fost cu totul curate si neatinse de samanta si de stricaciune si de aceea Maica Celui nascut din ea e fecioara si dupa nastere, ramanand prin nastere si mai nepatimitoare, ceea ce e cu totul strain firii si mai presus de ratiune… Lucru si auzire cu adevarat minunate e ca s-a facut nastere si iesire de prunc, inchizatorile madularelor de nastere ale celei ce a nascut nedeschizandu-se”

Deci, Mantuitorul Hristos n-a fost numai Dumnezeu adevarat, ci si om adevarat, adica a avut trup si suflet la fel ca al nostru, deosebindu-se insa de toti muritorii prin aceea ca a fost fara de pacat. Prin nasterea Sa supranaturala, El a fost strain de pacatul originar, iar prin vointa Sa cu totul sfanta a stat departe de orice pacat personal.

Despre trupul Domnului, Sfanta Scriptura spune ca a fost conceput in pantecele Sfintei Fecioare, ca S-a nascut din ea, a fost infasat in scutece, taiat imprejur, prezentat in templu; ca  a avut nevoie de mancare, de bautura, de somn si de odihna; ca a flamanzit si insetat, a obosit, a suferit in timpul patimilor batai, lovituri, schingiuiri, incununare cu spini, rastignire, moarte si inviere.

Despre sufletul Domnului, Sfanta Scriptura vorbeste, de asemenea, ca despre sufletul omenesc: pruncul Iisus crestea si se intarea cu duhul si asculta de parinti. Dupa inceperea activitatii in public, Mantuitorul se bucura, se indigneaza, se tulbura, se intristeaza, se umileste, suspina, isi implineste vointa sau o supune Tatalui, iar pe Cruce isi da sufletul in mainile Tatalui. Toate acestea ne arata ca Mantuitorul avea trup si suflet la fel cu al nostru, prin urmare era si om deplin.

Fiul lui Dumnezeu n-a parasit cerul prin aceasta “pogorire”. Caci El n-a incetat sa fie si Dumnezeu si n-a parasit firea dumnezeiasca. Iar ca Dumnezeu e pretutindeni si cu deosebire in cer. El umbla pe pamant cu firea noastra omeneasca, dar cu firea dumnezeiasca era pretutindeni. Prin firea noastra Se afla «pogorit din cer», dar prin firea dumnezeiasca era unit cu Tatal si cu Duhul Sfant, Se afla «in sanul Tatalui», in cer. Insusi El spune despre Sine: “Nimeni nu s-a suit la cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer” (Ioan 3, 13).

Cele doua firi sau naturi -dumnezeiasca si omeneasca- ale Mantuitorului Hristos, au fost unite intre ele si au format o singura persoana (ipostas).  Astfel, in unul si acelasi trup, in una si aceeasi persoana, Iisus Hristos era si Dumnezeu adevarat si om adevarat.

Consecintele dogmatice ale acestei uniri ipostatice,  definitivate la Sinoadele Ecumenice III si IV, de la Efes si Calcedon, sunt:

1) Iisus Hristos este doar o singura persoana, avand doua firi -dumnezeiasca si omeneasca- , de unde rezulta doua lucrari si doua vointe;

Deci, Mantuitorul fiind o persoana in doua firi, vointe si lucrari, unul este Cel Care voieste si lucreaza, dar prin doua vointe si doua lucrari. Unul si acelasi este Cel Care flamanzeste (dupa firea omeneasca) si inmulteste painile (dupa firea dumnezeiasca), unul si acelasi este Cel Care osteneste (dupa firea omeneasca) si vindeca pe slabanogul din Capernaum si invie pe Lazar (dupa firea dumnezeiasca), unul si acelasi nu are unde sa-Si plece capul (dupa firea omeneasca) si e pretutindenea si chiar in Sanul Tatalui (dupa firea dumnezeiasca).  Astfel, Iisus Hristos traia si lucra prin amandoua firile, in chip nedespartit si neamestecat. Cand tamaduia ochiul orbului, prin firea omeneasca atingea ochiul lui, prin cea dumnezeiasca vindeca. Era o singura fapta dumnezeiasca-omeneasca, savarsita prin doua firi, sau prin lucrarea dumnezeiasca si lucrarea omeneasca, in mod nedespartit dar si neamestecat. Caci desi vietuiau si lucrau impreuna, firea si lucrarea dumnezeiasca nu se schimba in fire si lucrare omeneasca. Nu firea omeneasca vindeca si nu firea dumnezeiasca isi misca mana spre ochiul orbului (Sf. Ioan Damaschin).

2) Cele doua firi ale Mantuitorului si-au pastrat fiecare integritatea, fiind unite intre ele:

- in chip neimpartit (nu atat de separate sau deosebite ca sa formeze doua persoane);

- in chip nedespartit (nu se despart niciodata una de cealalta);

- in chip neamestecat (fara sa se confunde una cu cealalta);

- in chip neschimbat (fiecare pastrandu-si insusirile sale);

3) Comunicarea insusirilor celor doua firi in persoana Mantuitorului, in virtutea careia Omului Iisus I Se atribuie insusiri dumnezeiesti si Dumnezeului Iisus, insusiri omenesti.  De unde afirmatia Sf. Maxim Marturisitorul ca Hristos ca om facea minuni in chip dumnezeiesc si Dumnezeu nepatimitor fiind, putea suferi ca un om.

Prin aceasta are loc indumnezeirea firii omenesti din persoana Mantuitorului, care capata insusiri de atotstiinta, omniprezenta, sfintenie si dreptate absoluta, etc., fara sa fie insa absorbita de firea dumnezeiasca;

4) Preasfanta Fecioara Maria, nascand pe Hristos, care era una si aceeasi persoana Dumnezeu si om, este si se numeste pe drept cuvant Nascatoare de Dumnezeu;

5) Lui Iisus Hristos i se aduce o singura inchinare, dupa ambele firi -dumnezeiasca si omeneasca-, pentru ca amandoua alcatuiesc persoana Sa, fiind strans unite si nedespartite;

6) In persoana lui Hristos s-a unit firea omeneasca cu intreaga fire a Dumnezeirii, dar nu s-a intrupat intreaga Sfanta Treime, ci numai Fiul lui Dumnezeu;

7) Raportul dintre Fiul lui Dumnezeu si celelalte doua persoane ale Sfintei Treimi a ramas dupa Intrupare acelasi, ca si mai inainte, fara nici o schimbare.

Asadar, „marturisim un singur ipostas al lui Hristos in doua firi, unite neimpartit” (Talasie Libianul).  „Dar marturisindu-L pe Acelasi Dumnezeu desavarsit, spunem ca Acelasi le are toate cate le are Tatal, afara de nenastere, si are toate cate le are Adam cel dintai, afara numai de pacat” (Cuviosul Nichita Stithatul).

Surse bibliografice:

- „Lumina din Inimi” (Spiritualitate isihasta in traducerea si talcuirea Parintelui Staniloaie), Editura Trinitas, Iasi, 2003;

- „Vademecum Crestin Ortodox” (Cunostinte minim necesare in lumina Sfintilor Parinti), Editura Biserica Ortodoxa, Editura Sophia, Bucuresti, 2003;

- „Dogmele Bisericii Crestine Ortodoxe”, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1994;

- ”Credinta Ortodoxa”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, “Trinitas”, Iasi, 1999.

Citeşte articolul complet »

In cel de-al doilea articol al Crezului, se spune: “Cred si intru unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Nascut, Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii: Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut.  Cel ce este de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut”.

Iisus Hristos este singurul Fiu dupa fire al lui Dumnezeu. Asa i S-a descoperit prin Duhul Sfant Apostolului Petru, care a marturisit: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16). Insusi Iisus Hristos Se numeste pe Sine «Unul – Nascut». “Ca asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau Unul – Nascut L-a dat” (Ioan 3, 16).

Sfanta Scriptura ii numeste adeseori si pe oameni fii ai lui Dumnezeu, dar ii numeste astfel:

-         fie in intelesul de fii prin creatie ["Voi sunteti fiii Domnului Dumnezeului vostru" (Deut. 14, 1)],

-         fie pentru ca sunt nascuti la o viata noua, prin harul Duhului Sfant  [Moise le spune evreilor: "Si celor cati L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat putere ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu, care nu din sange, nici din pofta trupeasca, nici din pofta barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut" (Ioan 1, 12-13)].

Iisus Hristos nu e Fiu al lui Dumnezeu in vreunul din intelesurile acestea: nu e fiu in sens de creatura, nici fiu dupa har sau prin infiere.  El e “nascut, iar nu facut”, e Dumnezeu de o fiinta cu Tatal, nu face parte dintre fapturi, nefiind creat.   Sf. Ioan Damaschin spune: “Nasterea este actul prin care se scoate din fiinta celui care naste, pe cel ce se naste, care este asemenea lui dupa fiinta.  Zidirea (crearea), insa, reprezinta un act extern, in care ceea ce se zideste si creeaza nu vine din fiinta celui care zideste si creeaza, ci este ceva cu totul deosebit de el. Crearea lumii este opera vointei lui Dumnezeu si nu este impreuna vesnica cu Dumnezeu. Ea a fost adusa prin vointa si puterea Lui de la neexistenta la existenta”.

Fiul nu e creat, cum pretindea Arie, ci e nascut din Tatal, dar nu printr-o nastere omeneasca, nici constransa, ci printr-una voita si fireasca. E o nastere necuprinsa de mintea omeneasca, este o taina pe care nu o poate intelege nici mintea omului, nici a ingerului: «Cand auzi ca Dumnezeu a nascut, sa nu cazi in ganduri trupesti, nici sa presupui o nastere stricacioasa. “Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24); duhovniceasca este nasterea» (Sf. Chiril al Ierusalimului,).

Fiul e “de o fiinta cu Tatal , este nascut din fiinta Tatalui, este „Lumina din Lumina”, „Dumnezeu adevarat, din Dumnezeu Adevarat”. Avand fiinta comuna, Tatal si Fiul au comune toate insusirile Dumnezeirii: vesnicia, atotputernicia, vointa, bunatatea, sfintenia, slava. Tatal si Fiul sunt doua persoane egale in Dumnezeire si in cinstire, dar una e Tata si alta Fiu, avand vesnic intre ele dragostea care este intre Tata si Fiu. «Credem intr-o singura fiinta, intr-o singura Dumnezeire, intr-o singura putere, intr-o singura vointa, intr-o singura activitate, intr-un singur izvor, intr-o singura stapanire, intr-o singura domnie, intr-o singura imparatie, cunoscuta in trei ipostasuri desavarsite» (Sf. Ioan Damaschin).

Asa cum nu se deosebeste lumina care se aprinde, de lumina din care se aprinde, asa nu se deosebeste fiinta Fiului de fiinta Tatalui. Tot ce are prima lumina da si celei de a doua, afara de insusirea ca ea da, si cealalta primeste. Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El”, zice Sf. Apostol Ioan (I Ioan 1,5), iar Iisus zice: “Eu sunt Lumina lumii, cel ce imi urmeaza Mie nu va umbla intru intuneric, ci va avea lumina vietii” (Ioan 8, 12).

Fiul este Dumnezeu in intelesul adevarat, nefiind un Dumnezeu mai mic, in ideea ca ar fi primit dumnezeire mai putina. De asemenea, nici Tatal nu S-a imputinat nascand pe Fiul: “Tatal nascand pe Fiul nu S-a schimbat. A nascut intelepciunea (I Cor. 1, 24), totusi n-a ajuns neintelept. A nascut Puterea (I Cor. 1, 24), dar n-a slabit. A nascut pe Dumnezeu, dar nu S-a lipsit de Dumnezeire. Si nici El n-a pierdut ceva imputinandu-Se, sau schimbandu-Se, nici Cel nascut nu are vreo lipsa. Desavarsit este Cel care a nascut, desavarsit Cel nascut” (Sf. Chiril al Ierusalimului).

Intre Tatal si Fiul este o unitate desavarsita dupa fiinta, dar totusi Ei sunt deosebiti ca persoane. “Eu si Tatal una suntem”, zice Mantuitorul (Ioan 10, 30). „Una” arata fiinta. „Eu si Tatal” arata persoanele, care sunt doua. Tot asa se arata ca fiinta Tatalui si a Fiului e una, iar persoanele lor doua, prin urmatoarele cuvinte ale Mantuitorului: “Credeti Mie ca Eu sunt intru Tatal si Tatal intru Mine este” (Ioan 14,11).  O buna lamurire a acestor cuvinte ne-o da Sf. Ioan Damaschin: «Ipostasurile sunt unite, nu in intelesul ca ele se amesteca, ci in intelesul ca ele se contin unul pe altul. Fiecare locuieste in celalalt, fara nici o amestecare si contopire. Ele nu sunt nici separate, nici impartite, cum le separa si le impartea Arie. Pentru a spune tot, intr-un cuvant, Dumnezeirea este neimpartita in cele impartite, asa cum in trei sori, ce s-ar contine unul pe altul, ar fi o singura lumina intr-o intrepatrundere launtrica»

Deosebite Le sunt asa numitele insusiri personale, pe care Tatal si Fiul  le pastreaza, fara sa Si le schimbe intre Ei. Insusirea personala a Tatalui este de a fi Tata, adica de a naste pe Fiul, sau de a da Fiului existenta prin nastere, El insusi neavand existenta de la nimeni. Insusirea personala a Fiului este de a fi Fiu, adica de a Se naste din Tatal, sau de a primi existenta de la Tatal prin nastere.  De asemenea, Fiul se deosebeste de Tatal si de Sf. Duh, prin aceea ca El Si-a luat asupra-Si lucrarea mantuirii.

Fiul este nascut inainte de toti vecii”, nu S-a ivit in timp, nu Si-a inceput candva existenta, ci de cand e Tatal e si Fiul si Tatal fara Fiul nu exista. „Caci n-a fost candva Tatal cand n-a fost Fiul, ci odata cu Tatal, si Fiul Care S-a nascut din El. (Sf. Ioan Damaschin).

Noi spunem ca: Tatal este vesnic Tata si vesnic Dumnezeu, fara schimbare, iar Fiul este vesnic Fiu si vesnic Dumnezeu, fara schimbare.  Tocmai pentru ca Tatal e vesnic, are un Fiu vesnic: “Pentru ca cel care naste sa nu sufere schimbare si sa nu fie Dumnezeu intai si Dumnezeu pe urma si sa primeasca adaugire, nasterea la El este fara de inceput si vesnica, deoarece este opera firii Sale si provine din fiinta Lui.  ( Sf. Ioan Damaschin)

Numele propriu al Fiului este “Cuvantul”. El Se numeste si „intelepciunea lui Dumnezeu”. Sf. Evanghelist Ioan incepe Evanghelia cu cuvintele: “La inceput era Cuvantul” (Ioan 1, 1), aratand ca atunci cand s-a pus inceputul timpului si al lumii, Cuvantul era;  deci, El e Dumnezeu, nu e faptura, caci numai Dumnezeu e vesnic, iar fapturile se ivesc in timp, ele n-au fost din totdeauna.  Tatal “n-a adus pe Fiul din neexistenta in existenta, nici n-a infiat pe unul care n-a existat niciodata”. «Dumnezeu n-a fost mai inainte fara de Fiu si mai pe urma a devenit Tata, ci totdeauna are pe Fiul» (Sf. Chiril al Ierusalimului).

Iisus Hristos, Mantuitorul lumii, este si Facatorul tuturor, aratandu-se si in aceasta dumnezeirea Lui.  Fiul este Cel prin care se infaptuieste lucrarea in afara, hotarata de sfatul Sfintei Treimi. Fiul este Cuvantul (Logosul) lui Dumnezeu “prin Care toate s-au facut”. Caci, Tatal toate le face, dar le face prin Fiul: “Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut” (Ioan 1, 3).  Din Tatal porneste orice lucrare si Fiul o indeplineste.  Deci si lucrarea de creare a lumii.  Chiar si timpul s-a facut prin Iisus Hristos, dupa cum zice Apostolul: “Prin Care si veacurile s-au facut” (Evr. 1, 2), iar in alt loc spune: “intru El s-au facut toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie scaunele, fie domniile, fie incepatoriile, fie stapanirile. Toate s-au facut prin El si pentru El. Si El este mai inainte de toate si toate prin El sunt asezate” (Col. 1, 16-17).
Daca intru El sunt asezate toate, inseamna ca in El vietuiesc toate, ca El le sustine, tinand viata in ele si purtandu-le de grija: “Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez” (Ioan 5, 17).

Precum ne-a invatat articolul 1 din Simbolul Credintei sa credem in Dumnezeu-Tatal, asa ne invata articolul al 2-lea sa credem “si” in Iisus Hristos, Fiul Lui: “(Cred) Si intru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu“.

Caci fara credinta in Fiul, nu putem cunoaste nici pe Tatal, iar Tata fara Fiu nu exista. “Eu sunt usa”, (Ioan 10, 9), zice Mantuitorul; “Nimeni nu vine la Tatal, decat prin Mine” (Ioan 14, 6). Iisus Hristos, in Care credem ca si in Tatal, este Unul singur, caci numai un Fiu are Tatal si numai un Mantuitor avem noi. Numai prin acesta “Unul” ne mantuim si ajungem la Tatal, caci numai o “cale” (Ioan 14, 6) si numai o “usa” este spre Tatal, iar “calea” si “usa” este El.
El e “Domn” peste sufletele noastre, este “Domnul si Stapanul vietii noastre”, ba chiar unicul Domn si Stapan “Caruia ii slujim” (Col. 3, 24) si ii inchinam cu bucurie “toata viata noastra”, in asa fel, incat nu mai suntem ai nostri, ci “ai lui Hristos” (11 Cor. 10, 7) si putem spune fiecare cu Sf. Apostol Pavel: “Nu mai viez eu, ci Hristos viaza intru mine” (Gal. 2, 20). Caci El ne-a dat aceasta viata si ne-a rascumparat-o de la moarte. Si stim ca daca I-o inchinam Lui, tot noi ne folosim, caci Hristos ne desavarseste din zi in zi, facandu-ne “asemenea chipului Sau” (Rom. 8, 29). Domnia lui Iisus peste suflete nu e o domnie aspra si silnica, ci una blanda. El domneste peste noi prin dragoste si adevar. “Luati jugul Meu asupra voastra… caci jugul Meu este bun si povara Mea este usoara” (Matei 11, 29-30). Iar Domnia aceasta nu inseamna ca n-avem datoria sa lucram pentru semenii nostri. Dimpotriva, lui Hristos ii slujim cand facem bine celor mici si osteniti (Matei 25, 40). Domnia aceasta totala peste sufletele noastre si peste lumea intreaga a castigat-o Iisus Hristos si ca om, pentru ca S-a smerit pe Sine ca nimeni altul si Si-a pus viata Sa pentru noi. Numele de Iisus s-a ridicat astfel peste tot numele si tot genunchiul trebuie sa se plece Lui, primindu-L ca Domn. Caci “Dumnezeu fiind in chip, … S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce, Pentru aceasta si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca in numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesubt; si toata limba sa marturiseasca ca Domn este Iisus Hristos intru slava lui Dumnezeu – Tatal” (Filip. 2, 6-11).

.

Surse bibliografice:

- „Lumina din Inimi” (Spiritualitate isihasta in traducerea si talcuirea Parintelui Staniloaie), Editura Trinitas, Iasi, 2003;

- „Vademecum Crestin Ortodox” (Cunostinte minim necesare in lumina Sfintilor Parinti), Editura Biserica Ortodoxa, Editura Sophia, Bucuresti, 2003;

- „Dogmele Bisericii Crestine Ortodoxe”, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1994;

- ”Credinta Ortodoxa”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, “Trinitas”, Iasi, 1999.

Citeşte articolul complet »

CREZUL SAU SIMBOLUL CREDINTEI

Crezul este o marturisire de credinta rezumata, apartinand Sfintei Traditii, pe care tot crestinul ortodox s-ar cuveni s-o cunoasca pe de rost.

Forma actuala, singura folosita in Biserica Ortodoxa, a fost definitivata la primele doua sinoade ecumenice:

1. Cred intru unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor.
2. Si intru unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Nascut, Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii: Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut, Cel ce este de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut.
3. Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om.
4. Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat.
5. Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.
6. Si S-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui.
7. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a Carui imparatie nu va avea sfarsit.
8. Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, Care din Tatal purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, Care a grait prin prooroci.
9. Si intru una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica.
10. Marturisesc un Botez, intru iertarea pacatelor.
11. Astept invierea mortilor.
12. Si viata veacului, ce va sa fie. Amin.

Primele sapte articole, referitoare mai ales la  Mantuitorul Hristos, au fost formulate de Sf. Parinti adunati in Sinodul de la Niceea (325) ca sa combata ratacirea ereticului Arie si a partizanilor sai, care tagaduia dumnezeirea Fiului.  Ultimele cinci articole au fost adaugate la Sinodul de la Constantinopol (381), la care Sf. Parinti s-au reunit pentru a-i combate pe ereticul Macedonie si partizanii lui, care sustineau lucruri batjocoritoare despre Sf. Duh.   Toate Sinoadele ecumenice urmatoare au confirmat acest text si au interzis orice schimbare, adaugare sau eliminare din text, dand anatema asupra celor care ar indrazni sa faca asa ceva.

SFANTA TREIME

Crestinii ortodocsi se inchina unui singur Dumnezeu, adica sunt monoteisti. Dumnezeu fiind unul cu privire la fiinta (substanta), exista in trei persoane (ipostasuri): Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Dumnezeu este asadar Sfanta Treime, taina de nepatruns de mintea omeneasca si impartasita noua prin Descoperirea dumnezeiasca.

Toate analogiile sau asemanarile care s-au gasit in natura sau au fost inchipuite, pentru a pricepe taina Sfintei Treimi, n-au ajutat decat foarte putin.  Astfel, Sf. Spiridon s-a servit la Sinodul 1 din Niceea, de o caramida, spre a dovedi in chip rational si a face inteleasa dogma Sfintei Treimi. Precum caramida e constituita din pamant, apa si foc, desi la vedere e una, tot asa si in Dumnezeu, cele trei persoane fac o singura fiinta.

Altii au asemanat persoanele Sfintei Treimi cu discul, raza si caldura soarelui; cu radacina, trunchiul si coroana arborelui;  cu trecutul, prezentul si viitorul, cele trei fete ale timpului; cu lungimea, latimea si inaltimea, cele trei dimensiuni ale spatiului; sau cu intelegerea, simtirea si voia, cele trei functii ale sufletului omenesc, etc.

Nici una din aceste asemanari nu ne lamureste insa pe deplin asupra Sfintei Treimi si mintea omeneasca nu s-ar fi inaltat niciodata la ideea ca in Dumnezeu sunt trei persoane, daca aceasta n-ar fi fost descoperita de catre Mantuitorul Hristos in timpul petrecerii Sale in lume.

Cu toate acestea, dogma despre Sfanta Treime se gaseste tainic sau simbolic si in Vechiul Testament, fara insa a fi expusa foarte limpede, pentru a-i feri pe iudei  de inchinarea la mai multi dumnezei.

In Sf. Scriptura se vorbeste in multe locuri despre cele trei persoane sau ipostasuri ale Dumnezeirii. Amintim numai cateva: In Vechiul Testament, Dumnezeu-Tatal Se adreseaza celorlalte persoane ale Sf. Treimi: .. Sa facem om dupa chipul Nostru si dupa asemanarea Noastra” (Fac. 1, 26).  De asemenea, cand la stejarul din Mamvri, Dumnezeu i s-a aratat lui Avraam in chipul a trei ingeri, el s-a adresat ca unei persoane, desi vedea trei: “Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!” (Facere 18, 3)

In Noul Testament, cu prilejul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, s-au aratat toate cele trei persoane ale Sf. Treimi:  “Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 16-17).

Trimitind pe Sf. Apostoli la propovaduire, Mantuitorul le spune: “Drept aceea, mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sf. Duh” (Matei 28, 19).  Iar Sf. Apostol Ioan zice: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26).

Cele trei persoane (ipostasuri) pot fi intelese ca trei dumnezei?

Din invatatura ca Dumnezeu este unul ca fiinta si trei ca persoane, decurge in chip logic, ca persoanele dumnezeiesti sunt de aceeasi fiinta (substanta), adica consubstantiale si ca nici una nu este mai mare decat alta, cu alte cuvinte, sunt egale.  Dumnezeu este intreit in Persoane si fiecare Persoana poarta Treimea intreaga. Treimea trebuie inteleasa ca unitate, iar unitatea ca Treime. Nu sunt, deci, trei dumnezei.

Cand zice Domnul: “Eu si Tatal una suntem” (Ioan 10, 30), arata identitatea fiintei. Iar cand zice: “Eu sunt intru Tatal Si Tatal intru Mine” (Ioan 10, 38), arata nedespartirea ipostasurilor. Deci, dupa marele Grigorie, trebuie sa pastram si pe Dumnezeu cel Unul, dar sa marturisim si cele trei ipostasuri; si pe fiecare cu proprietatea Lui personala. Caci se imparte, dar neimpartit, si se impreuna, dar deosebindu-se”.   “Caci Dumnezeirea e Tata, Fiu si Duh Sfant, si dumnezeirea este in Tatal, Fiul si Duhul Sfant. De aceea sunt un singur Dumnezeu. Caci una si aceeasi este fiinta, puterea si lucrarea Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant, nefiind si neintelegandu-se unul fara celalalt”.  (Sf. Maxim Marturisitorul)

Sf. Grigorie Teologul explica felul unirii ipostasurilor astfel: «Se deosebesc fara sa se imparta, si se unesc deosebit. Unul in trei este Dumnezeirea si trei fac una».

“Treimea este unitate simpla, fiindca e fara calitate si necompusa. Dar e Treime in unitate”.  “Dumnezeu se cunoaste si se zice in toate in chip intreit. Nici unul din Acestia trei (Tatal, Fiul si Sfantul Duh), nu se zice, nu se cugeta si nu se numeste fara sau afara de Ceilalti” (Sf. Grigorie Sinaitul).

“Marturisesc unitatea in Treime si Treimea in unitate, ca una ce se imparte neimpartit si se uneste impartit”.  “Unitatea miscandu-se pana la Treime, ramane unitate, iar Treimea adunandu-se iarasi pana la unitate, ramane Treime”. (Talasie Libianul)

Cele trei ipostasuri voiesc si lucreaza separat sau la un loc?

Persoanele Sfintei Treimi, fiind una in alta fiintial si existential, au o singura lucrare. “Fiecare din cele trei ipostasuri nu voiesc si nu lucreaza aparte, separat si deosebit, ci impreuna. Sf. Treime e o singura fire, o singura vointa, o singura lucrare, o singura putere, o singura autoritate, pentru ca e o singura Dumnezeire” (Sf. Ioan Damaschin).

Care e legatura ipostasurilor intre ele?

Desi mare taina, lucrul acesta a fost lamurit pe larg de Sf. Parinti. “Firea dumnezeiasca, simpla si necompusa, e largita de insusirile ipostasurilor si de deosebirile de persoana si de nume. In fiecare persoana se intelege intreaga Fire impreuna cu insusirea ei, adica cu ipostasul. Ramane fiecare ceea ce este, avand in sine si pe celelalte, prin unirea fireasca cu ele. Tatal este in Fiul si in Sf. Duh. De asemenea si Fiul si Sf. Duh Se afla in Tatal, iar Tatal, in ceilalti doi” (Sf. Chiril al Alexandriei).

Raportul dintre persoanele Sfintei Treimi este rezumat in “simbolul atanasian”: “Tatal nu este de nimeni facut, creat sau nascut.  Fiul este numai din Tatal nascut, iar nu facut sau creat.  Sfantul Duh este din Tatal purces, iar nu facut, creat sau nascut”.  Cu alte cuvinte, “Tatal, Fiul si Sf. Duh au impreuna Dumnezeirea si insusirea de a fi nefacuti.  Fiul si Sf. Duh au impreuna insusirea ca sunt din Tatal. Tatal este nenascut, Fiul este nascut, Sf. Duh este purces (Sf. Ioan Damaschin).

“Trebuie sa marturisim cu evlavie nenasterea, nasterea si purcederea, cele trei insusiri personale nemiscate si neschimbate ale Preasfintei Treimi: pe Tatal ca nenascut si fara de inceput, pe Fiul ca nascut si impreuna fara de inceput, pe Duhul Sfant ca purces din Tatal, dat prin Fiul si impreuna vesnic” (Sf Grigorie Sinaitul).

“Dumnezeu este iubire”, ne spune Sf. Apostol Ioan si deci trebuie sa intelegem dumnezeirea ca iubire fara seaman intre Persoanele Sfintei Treimi, care debordeaza si in afara, spre creatie.  “In iubirea treimica nu este posibila in nici un fel separarea, izolarea narcisista. Aceasta iubire treimica se revarsa apoi peste persoanele create, adica peste noi, pentru ca si noi sa ne ridicam prin iubire la Dumnezeu-Iubire” (Parintele Staniloaie).   (va urma)

Surse bibliografice:

- „Lumina din Inimi” (Spiritualitate isihasta in traducerea si talcuirea Parintelui Staniloaie), Editura Trinitas, Iasi, 2003;

- „Vademecum Crestin Ortodox” (Cunostinte minim necesare in lumina Sfintilor Parinti), Editura Biserica Ortodoxa, Editura Sophia, Bucuresti, 2003;

- „Dogmele Bisericii Crestine Ortodoxe”, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1994;

- ”Credinta Ortodoxa”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, “Trinitas”, Iasi, 1999.

Citeşte articolul complet »

REVELATIA DUMNEZEIASCA: SFANTA SCRIPTURA SI SFANTA TRADITIE

Nimeni nu poate da o definitie a lui Dumnezeu, “caci cel ce voieste sa arate hotarul Acestuia, e ca unul care, orb fiind, numara nisipul de pe fundul oceanului” (Sf. Ioan Scararul). Numai Dumnezeu poate vorbi cu competenta despre Sine. Iar noi cunoastem doar ceea ce ne descopera El.

Revelatia dumnezeiasca este actul prin care Dumnezeu se face cunoscut pe Sine creaturii rationale (omului),  adica isi face cunoscuta fiinta Sa, voia Sa, planurile Sale.  Revelatia dumnezeiasca este cuprinsa in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie, acestea fiind numite izvoare ale revelatiei.

Sfanta Scriptura este cartea care cuprinde toate scrierile alcatuite de prooroci si de apostoli sub inspiratia Sfantului Duh.

Sfanta Traditie (numita si apostolica) reprezinta totalitatea acelor adevaruri descoperite, pastrate neschimbate pana astazi, care nu se cuprind in Sfanta Scriptura, ci au fost predate Bisericii de Sfintii Apostoli prin viu grai si din care o parte s-a fixat in scris mai tarziu. Ea este viata Bisericii in Duhul Sfant.

Intrucat numai Bisericii i s-a dat talcuirea Scripturilor, Sfanta Traditie este esentiala in intelegerea Sfintei Scripturi.

Adevarurile revelate si privitoare la credinta se numesc dogme. Adevarurile stabilite de Parintii Bisericii si care privesc viata crestina se numesc canoane. Dogmele nu se pot schimba niciodata, de nimeni, pe cand canoanele pot fi schimbate, dar numai de un sinod ecumenic.  Abaterea de la dogme se cheama erezie, iar abaterea de la canoane se numeste schisma.

FIINTA LUI DUMNEZEU

Dumnezeu, asa cum il intelegem prin revelatie, este o fiinta personala, investita cu toate atributele care revin personalitatii.

Dumnezeu este “ascunsul tainic”, “entitate facatoare a toata fiinta” la care nu ne putem ridica cu mintea (Sf. Maxim Marturisitorul);  “El e mai presus de orice nume”, cum spune Dionisie Pseudo-Areopagitul. Dar noi putem cunoaste pe Dumnezeu numai in lucrarile Lui, lucrari ce “se impart in chip neimpartit”, cum se imparte glasul celui ce graieste in cei ce asculta.  Toate numele ce le dam lui Dumnezeu privesc aceste lucrari; intelepciunea lui Dumnezeu, vazuta in lume, este o astfel de lucrare; puterea Lui creatoare la fel. Aceste lucrari le mai numim si insusiri ale lui Dumnezeu, sau pe baza acestor lucrari ii dam lui Dumnezeu asa-numitele insusiri.

Noi nu cunoastem insa toate insusirile lui Dumnezeu, ci numai pe cele pe care El a binevoit sa ni le descopere, iar pe unele dintre ele nici nu le putem intelege deplin.  De aceea, am gresi, daca am crede ca, stiind cateva din insusirile lui Dumnezeu, stim ce este Dumnezeu in fiinta si in esenta Sa. Aceasta ramane de neinteles muritorilor in viata pamanteasca.  Numai in viata de veci, dreptii, care vor petrece in apropierea lui Dumnezeu, vor patrunde ceva mai mult in aceasta nemarginita taina, dar nici ei si nici atunci nu vor putea sti tot.

INSUSIRILE LUI DUMNEZEU

Impartirea insusirilor dumnezeiesti se poate face luand ca punct de plecare  insusirile principale ale lui Dumnezeu, adica spiritualitatea si infinitatea.

A) Prin spiritualitatea fiintei dumnezeiesti intelegem ca Dumnezeu:

1) este spirit pur, imaterial, nevazut;  Dumnezeu este Duh, asa cum marturiseste Mantuitorul femeii samarinence: “Duh este Dumnezeu, si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar” (Ioan 4, 24). «El e nematerial si netrupesc” ( Sf. Ioan Damaschin);  «El aude fara urechi, vorbeste fara gura, lucreaza fara maini, vede fara ochi» (Sf. Efrem Sirul).

2) este simplu, adica “firea Sa e necompusa si duhovniceasca” (Didim);  Dumnezeu exista in mod simplu pentru ca, vorbind de El, nu e nevoie de a mai pomeni de nimic pentru a determina existenta Lui, cum e cazul cu toate celelalte. “El nu admite nici un fel de adaos in Sine si nu are ceva mai mare, sau mai mic, in Sine”  (Origen);

3) este desavarsit (perfect),  atat in ceea ce priveste ratiunea Lui (insusirile intelectuale), cat si in ceea ce priveste vointa si simtamintele Sale (insusirile morale);  dupa cuvantul Mantuitorului: “Fiti dar desavarsiti, precum Tatal vostru din ceruri desavarsit este” (Matei 5, 48).

Insusirile ratiunii dumnezeiesti sunt:

- atotstiinta, in virtutea careia singur Dumnezeu se cunoaste pe Sine in chip desavarsit, cum cunoaste si tot ce este in afara de Sine, pentru ca tot ce exista este creatia Sa;   “Stiinta lui Dumnezeu cunoaste toate deodata: cele trecute, cele prezente, cele viitoare. El cunoaste totul din veci; El stie inainte de facerea lumii ce se va intampla pana in ultimele clipe ale acesteia” (Sf. Chiril al Alexandriei).  “Prin prestiinta Sa, Dumnezeu nu ne obliga sa facem cele viitoare” (Fer. Augustin).  “Dumnezeu stie toate cate se vor intampla prin libera vointa a oamenilor, dar aceasta prestiinta nu nimiceste liberul arbitru sau libera hotarire” (Teodoret). “Dumnezeu priveste in inimi, stie toate si aude toate” (Sf. Chiril al Ierusalimului).

- intelepciunea desavarsita, care se vede in ordinea ce domneste in creatie, in purtarea de grija a lui Dumnezeu pentru lume si in planul elaborat de El pentru mantuirea omului.  Cum spune Sf. Apostol Pavel: “O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat sunt de necercate judecatile Lui si nepatrunse caile Lui!” (Rom. 11, 33).

Insusirile vointei si simtamintelor dumnezeiesti sunt:

- atotputernicia, in virtutea careia Dumnezeu poate face tot ce voieste.  Asa cum ne incredinteaza Sf. Evanghelie: ” Cele ce nu sunt cu putinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu” (Luca 18, 27);

- sfintenia;  deoarece voia Sa este sfanta, Dumnezeu voieste si face intotdeauna numai binele si niciodata raul;

- bunatatea, cum declara insusi Mantuitorul: “Nimeni nu este bun decat numai unul Dumnezeu” (Matei 19, 17).

- dreptatea, cum spune Psalmistul: “Domnul iubeste judecata si nu va parasi pe cei cuviosi ai Sai; (acestia) in veac vor fi paziti; iar cei fara-de-lege vor fi izgoniti si semintia celor necredinciosi va fi starpita” (Ps. 36, 28);

- lumina; “Dumnezeu este lumina” (I Ioan 1, 5).  “Dumnezeu este al tuturor. caci e ca raspandirea luminii, ca aratarea soarelui” (Sf. Ioan Scararul).

- iubirea“Dumnezeu este iubire”, cum ne incredinteaza Sf. Apostol Ioan (I Ioan 4, 8 si 16).  Dumnezeu fiind iubitor, Se salasluieste in cei iubitori; fiind smerit, Se salasluieste in cei smeriti; fiind bland, Se salasluieste in cei blanzi.  Din iubire s-a facut cunoscut Dumnezeu noua , cunoasterea Lui nerealizandu-se pe calea ratiunii, ci prin unirea cu El in rugaciunea curata.

B) Prin infinitatea fiintei dumnezeiesti intelegem ca Dumnezeu:

- este nemarginit, necuprins“Cuvantul se adreseaza catre El in tacere, simtul se toceste vrand sa-L cerceteze, iar intelegerea se inchirceste vrand sa-L imbratiseze” (Sf. Ilarie);

- este unic cu privire la fiinta (substanta);  Sf. Efrem Sirul zice: «Daca nu e un singur Dumnezeu, nu e Dumnezeu».  Daca ar fi mai multi dumnezei, fiecare ar margini pe ceilalti si ar fi marginit de ei, asa ca nici unul nu ar fi nemarginit;

- este independent si liber in mod absolut, adica Dumnezeu nu depinde de nimeni si de nimic din afara de El, avandu-si cauza existentei Sale in Sine insusi;

- este neschimbator, atat in fiinta cat si in actele Sale;  asa cum ne-o arata Sf. Iacov prin cuvintele: “Parintele luminilor, la Care nu e schimbare sau umbra de mutare” (1, 17).  “Dumnezeu e desavarsit in toate, egal si asemenea cu Sine” (Sf. Chiril al Ierusalimului).  “Nu e supus prefacerii lucrurilor, nici nasterii, nici intamplarii. El nu Se micsoreaza, nici nu creste, ci e totdeauna acelasi” (Sf. Ioan Damaschin);

- este vesnic, nu are nici inceput, nici sfarsit, fiinteaza in afara timpului;  cum ne incredinteaza cuvintele Apocalipsei: “Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Dumnezeu, Atottiitorul, Cel ce era, Cel ce este si Cel ce vine” (Apoc. 4, 8).  “El e inainte de timp, pentru ca timpul e de la El. Insusirea Lui vesnica e ca El este vesnic” (Sf. Ilarie);

- este atotprezent, se afla pretutindeni, nefiind marginit de spatiu;  cum ne spune Psalmistul: “De ma voi sui in cer, Tu acolo esti; de ma voi cobori in iad, de fata esti. De voi lua aripile mele de dimineata si ma voi salaslui la marginile marii, si acolo mana Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta” (Ps. 138, 8-10). “Fiind fara inceput si fara sfarsit, Dumnezeu este atotprezent, pentru ca nu El e in altceva, dar toate sunt in El. El e pretutindeni si e in intregime pretutindeni” (Sf. Ilarie).  In Sf. Scriptura se zice ca Dumnezeu se afla in mod deosebit “in ceruri sau in Biserica”, din urmatoarele motive: pentru ca prezenta Lui e mai vadita fiintelor spirituale (si cerul inchipuieste sfintenia) si pentru ca, mai ales in Biserica, prin Sf. Taine, El impartaseste harul Sau sfintitor.   (va urma)

Surse bibliografice:

- „Lumina din Inimi” (Spiritualitate isihasta in traducerea si talcuirea Parintelui Staniloaie), Editura Trinitas, Iasi, 2003;

- „Vademecum Crestin Ortodox” (Cunostinte minim necesare in lumina Sfintilor Parinti), Editura Biserica Ortodoxa, Editura Sophia, Bucuresti, 2003;

- „Dogmele Bisericii Crestine Ortodoxe”, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1994;

- ”Credinta Ortodoxa”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, “Trinitas”, Iasi, 1999.

Citeşte articolul complet »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 31 other followers