Intruparea Fiului lui Dumnezeu este conditia sine qua non pentru realizarea mantuirii sau rascumpararii oamenilor, ea indeplinindu-se efectiv prin cele trei slujiri ale lui Hristos: de arhiereu, prooroc si imparat.
Pentru ca firea omului sa fie izbavita de pacat, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu sa-Si dea firea Sa omeneasca la moarte pentru noi toti. „Nu era om simplu, ci si Dumnezeu care s-a intrupat, ca sa innoiasca prin El si intru El firea invechita a oamenilor si sa o faca partasa de firea dumnezeiasca, adica sa o faca sa lepede toata stricaciunea, nestatornicia si alterarea. Caci prin acestea firea noastra se facuse asemenea dobitoacelor, incat ratiunea era covarsita de lucrarea simturilor” (Sf. Maxim Marturisitorul).
Sf. Chiril al Ierusalimului zice: «Mantuitorul a suferit toate aceste patimi ca sa impace prin sangele crucii pe cele din cer si pe cele de pe pamant (Col. 1, 20). Din pricina pacatelor eram dusmanii lui Dumnezeu si Dumnezeu hotarase ca pacatosul sa moara. Trebuia sa se intample una din doua: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Si indeplineste spusele, sa-i omoare pe toti, sau sa anuleze hotararea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totusi priveste la intelepciunea lui Dumnezeu! A mentinut ca adevarata si hotararea, si Si-a aratat cu putere si iubirea de oameni. in trupul rastignit pe lemnul crucii Hristos a luat pacatele, pentru ca prin moartea Lui noi sa murim pentru pacate si sa traim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rand Cel ce a murit pentru noi. Nu era o oaie necuvantatoare. Nu era inger numai, ci Dumnezeu intrupat. Nu era atat de mare nelegiuirea pacatosilor, pe cat de mare era dreptatea Celui care a murit pentru noi”.
„Acesta a fost scopul Domnului, ca, pe de o parte, sa asculte de Tatal pana la moarte, ca un om, pazind porunca iubirii, iar pe de alta parte, sa biruiasca pe diavol, patimind de la el, prin carturarii si fariseii pusi la lucru de acesta. Astfel, prin faptul ca s-a lasat de bunavoie invins, a invins pe cel ce nadajduia sa-l invinga si a scapat lumea de stapanirea lui. Trupul Lui s-a facut vicleanului otrava, ca pe toti cati izbutise sa-i inghita cata vreme i-a stapanit prin moarte, sa-i verse afara. Iar neamului omenesc acelasi trup ii daruieste viata, impingand ca pe o framantatura toata firea spre invierea vietii.” (Sf. Maxim Marturisitorul).
„Domnul a imbracat trupul ca pe o momeala pusa in undita dumnezeirii spre amagirea diavolului, pentru ca dracul spiritual cel nesaturat, inghitind trupul pentru firea lui usor de apucat, sa fie sfasiat de undita dumnezeirii si, deodata cu trupul sfant al Cuvantului, luat din noi, sa dea afara toata firea omeneasca, pe care o inghitise mai inainte; apoi pentru ca sa se arate puterea dumnezeiasca, care biruie prin slabiciunea firii biruite, taria celui ce a biruit-o mai inainte; si sa se arate ca mai degraba biruie Dumnezeu pe diavol folosindu-se de momeala trupului, decat diavolul pe om cu fagaduinta firii dumnezeiesti” (Sf. Maxim Marturisitorul).
Atat numele de „Iisus” cat si cel de „Hristos” le-a primit Fiul lui Dumnezeu cand S-a facut om. Deci, Iisus Hristos e numele Fiului lui Dumnezeu cel intrupat. Mai inainte de intrupare, Fiul lui Dumnezeu nu Se numea Iisus Hristos. Aceasta, pentru ca El ni S-a facut Mantuitor (Iisus- in limba ebraica) numai prin aceea ca a luat trupul nostru si l-a adus jertfa pentru noi. Numai prin intrupare ni S-a facut Arhiereu, Care ne-a curatit de pacate, Prooroc, Care ne-a vestit in grai omenesc voia Tatalui, si Conducator la mantuire (Hristos).
Numele de “Iisus” (Mantuitor) nu l-au dat oamenii, ci ingerul, la porunca Tatalui Ceresc, care a stiut de mai inainte ce lucrare va savarsi Fiul Sau in lume. Ii spune lui Iosif ingerul: “Nu te teme a lua pe Maria logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este de la Duhul Sfant. Si ea va naste Fiu si vei chema numele Lui: Iisus”. Si ingerul arata indata si pricina acestei numiri: “Ca Acesta va mantui pe norodul Sau de pacatele lor” (Matei 1, 20-21). Ingerul a spus si pastorilor: “Iata vestesc voua bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Ca S-a nascut voua astazi Mantuitor, Care este Hristos Domnul, in cetatea lui David” (Luca 2, 10-11).
Numele “Hristos” inseamna “Uns”. La evrei, unsi se numeau preotii, proorocii si imparatii, pentru ca la intrarea in slujba erau unsi cu mir, care inchipuia darul Sfantului Duh. Dar aceia erau numai chipuri ale adevaratului Uns, primeau numai o parte din puterea Duhului Sfant, ca ajutor pentru slujba lor. Hristos, insa, primeste pe Duhul Sfant insusi. Hristos nu e un om purtator de Dumnezeu, ci Dumnezeu intrupat. Deci Iisus este Unsul sau Hristosul, in intelesul desavarsit. El este adevaratul arhiereu, imparat si prooroc si izvorul a toata arhieria, conducerea duhovniceasca si proorocia. Insusi Iisus spunea despre Sine ca a avut ungerea Duhului Sfant, cum de altfel graise despre El si proorocul Isaia (61, 1): “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti saracilor…” (Luca 4, 18).
Prin aceste trei slujiri: de arhiereu, prooroc si imparat, Iisus Hristos mantuieste lumea prin jertfa, o invata sa-si insuseasca mantuirea si o conduce la mantuire.
Iisus Hristos a fost arhiereul cel mai inalt si a adus jertfa desavarsita, care este trupul Sau. Prin aceasta a curatit cu adevarat pe oameni de pacate, nu numai a inchipuit aceasta curatire, ca jertfele de animale aduse de preotii din Vechiul Testament.
Prin intrupare, Fiul lui Dumnezeu nu a luat asupra Lui, odata cu firea omeneasca, si pacatele ei, ci numai slabiciunile omenesti: trebuinta de mancare, de odihna, frica de moarte, putinta de a muri si putinta de a suferi durere trupeasca si sufleteasca. Astfel, Iisus stia ca pacatul a intrat in firea omeneasca si se mentine in ea prin dorinta de placere si prin fuga de durere, care vine de pe urma placerii. De aceea a luat asupra Lui acele slabiciuni si rabdand durerea pana la capat, a intarit firea in asa fel, ca a scos din ea si acele slabiciuni. Rabdand pana la moarte, a invins frica de moarte si insasi moartea, in firea Sa omeneasca, si, drept urmare, firea Lui s-a sculat din morti la viata cea fara de moarte. «Cu moartea pe moarte a calcat». Dar Hristos a invins moartea si din pricina ca ea a venit asupra Lui pe nedrept, caci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor numai ca o urmare a placerii. «Deci toata firea noastra era stapanita de moarte din pricina caderii. Iar motivul stapanirii era placerea, care, luandu-si inceputul intr-o neascultare, se mentinea de-a lungul intregului lant de nasteri naturale. Din pricina acestei placeri a fost adusa moartea, ca osanda, peste fire. Dar Domnul, facandu-Se om si neprimind ca obarsie a nasterii Sale, dupa trup, placerea necuvenita, – pentru care a fost adusa peste fire osanda cuvenita a mortii -, ci primind cu voie, dupa fire, osanda cuvenita a mortii in insusirea patimitoare a firii, adica suferind-o, a rasturnat rostul mortii, nemaiavand aceasta in El rostul de osanda a firii, ci a pacatului. Iar cand moartea nu mai are placerea ca mama, care o naste si pe care trebuie sa o pedepseasca, se face in chip vadit pricina a vietii vesnice. Astfel, precum viata lui Adam din placere s-a facut maica a mortii si a stricaciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (caci El era liber de placerea lui Adam) se face nascatoare a vietii vesnice” (Sf. Maxim Marturisitorul).
Acesta este rostul patimirii lui Iisus Hristos, El este omul durerii, omul durerii nedrepte. Prin durere a desfiintat pacatul, care isi are pricina in cautarea placerii, si tot prin durere a desfiintat moartea.
Patimile, rastignirea si moartea Mantuitorului sunt jertfa de Sine pe care El a adus-o pentru mantuirea lumii. El a suferit toate acestea pentru ca asa era hotarat de Dumnezeu, din veac, sa se obtina mantuirea. Astfel proorocia lui Isaia prezice amanuntit patimile Domnului, asemanand pe Mantuitorul cu un miel dus la injunghiere si cu o oaie, care nu-si deschide gura impotriva celui ce o tunde (Isaia 53, 4-7). Mantuitorul Insusi spune despre Sine ca n-a venit in lume ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi (Matei 20, 28). Iar la Cina cea de taina zice ca, trupul Sau se frange si sangele Sau se varsa pentru multi, spre iertarea pacatelor (Matei 26, 27-28).
Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa cea adevarata, pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost, in acelasi timp, si jertfa adevarata, si preotul care a adus-o, castigand de fapt mantuirea omului. “Iar Hristos venind Arhiereu bunatatilor viitoare, nu prin sange de tapi si de vitei, ci cu insusi sangele Sau a intrat El o data pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor, si a dobandit o vesnica rascumparare. Ca de vreme ce sangele taurilor si al tapilor si cenusa de junince, stropind pe cei spurcati, ii sfinteste spre curatirea trupului, cu cat mai vartos sangele lui Hristos, Care prin Duhul cel vesnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfa fara de prihana, va curati cugetul nostru de faptele cele moarte ca sa slujiti Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 11-14).
a) Jertfa Mantuitorului a fost adusa cu voia Sa, El alegand sa fie rastignit pe cruce din mai multe motive:
- ca sa moara inaltat spre cer, dar cu privirea si cu bratele deschise spre lume, aratand ca Se aduce jertfa Tatalui, dar cu iubire fata de lume;
- ca sa moara cu incetul si deci ca patima Lui, rabdata fara cartire, sa fie mai indelungata, pentru a arata ca incalcarile legilor dumnezeiesti se platesc, iar pacatele lumii se spala cu ispasiri dureroase, dupa masura greselii;
- ca sa se arate pana unde coborase ticalosia omului, incat a fost in stare sa socoteasca pe Cel ce era bunatatea intrupata ca pe cel mai rau, incat a fost in stare sa se sminteasca de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Daca pacatul e neascultare de Dumnezeu si lucrare impotriva Lui, rastignirea lui Iisus Hristos de catre oameni, fiind cea mai dusmanoasa fapta impotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozava fapta a pacatului din om. Chiar prin aceasta decadere a omului s-a aratat totodata si dreptatea pedepsei lui Dumnezeu asupra noastra;
- ca sa se arate, pe de o parte, cat de mare a fost smerenia lui Dumnezeu, El suferind moartea cea mai rusinoasa, la care erau osanditi cei mai mari talhari, iar pe de alta parte, nemarginita Sa iubire fata de om, Care a spalat pacatele noastre tocmai in clipa cand noi ni le aratam in fapta cea mai ticaloasa. Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au intalnit cea mai urata fapta a pacatului omenesc cu cea mai mare fapta a iubirii Domnului, crucea fiind altarul pe care iubirea dumnezeiasca a ars pacatul.
b) Jertfa Mantuitorului a fost reala, adica Fiul lui Dumnezeu, fiind si om adevarat, a simtit durerea loviturilor, a incoronarii cu spini, a pironirii pe cruce, a impungerii cu sulita in coasta, etc. Dar numai firea Lui omeneasca a simtit durerea si a gustat moartea, caci firea dumnezeiasca nu poate patimi, nici muri, cu toate ca a fost nedespartita de cea omeneasca atat in timpul patimilor, cat si al mortii.
c) Jertfa Domnului este universala, adica El s-a jertfit pentru intreaga omenire din toate timpurile si prin patimile Sale se pot spala pacatele tuturor oamenilor. Daca totusi nu toti oamenii se mantuiesc, vina este a lor, caci nu vor sa faca cele ce se cer pentru mantuire. Adica sa creada ca Hristos este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu si sa implineasca ceea ce a invatat El, adeverind aceasta credinta prin primirea tainei Sfantului Botez si prin savarsirea de fapte bune. Oamenii care au trait inainte de Iisus Hristos, s-au mantuit numai prin credinta in venirea Lui si prin faptele bune ce au facut, pe temeiul acestei credinte.
d) Jertfa lui Hristos este prisositoare, adica prin patimile si moartea Sa, El nu numai ca a sters vina si a distrus urmarile pacatului stramosesc, impacand pe om cu Dumnezeu, ci a facut posibila iertarea pacatelor celor ce cer ajutorul si milostivirea Sa prin mijlocirea Bisericii.
Chiar daca Crucea a fost la unele popoare din vechime o unealta de tortura rusinoasa si dureroasa pentru sclavi si pentru criminali, fiindca pe ea s-a rastignit Domnul nostru Iisus Hristos, crestinii o socotesc ca un lucru de mare cinste.
- Mantuitorul nu se rusineaza de Crucea Sa, caci ea este fapta cea mai inalta a iubirii Sale fata de noi. Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai inalta jertfa si orice altar trebuie cinstit (les. 29, 37). Prin ea ne-a sters pacatele si prin faptul ca ne-o aminteste ne castiga iubirea noastra fata de El. El mereu ne spune la Sf. Liturghie ca Si-a varsat sangele pentru noi si ne indeamna sa ne amintim de moartea Lui, se intelege de moartea pe cruce. “Ca de cate ori veti manca painea aceasta si veti bea paharul acesta, moartea Domnului vestiti pana cand va veni” (I Cor. 11, 26).
- Domnul a imbratisat Crucea cu iubire, prin Cruce inaltandu-se Iisus Hristos la marire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17,1)
- Crucea arata rusinea noastra, nu a Domnului; gandul la ea ne face sa ne rusinam si sa ne caim de pacatele noastre si sa luptam impotriva lor, imbratisand si noi Crucea cum a imbratisat-o Domnul.
- Crucea a devenit “semnul Fiului Omului”, Ea se va arata pe cer impreuna cu El (Matei 24, 30), cand va veni sa judece lumea, ca sa rusineze pe cei ce nu s-au cait si nu au primit iubirea Lui cat au vietuit in lume.
- Crucea inseamna, pe de o parte, dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit pacatele pe cruce, iar pe de alta parte, iubirea fata de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care a omorat pacatele oamenilor.
- Mantuitorul insusi spune: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba in primul rand de crucea din suflet, ca lupta impotriva placerilor, a pacatelor, ca purtare a ostenelilor si necazurilor, dar lupta si necazurile le poarta omul gandindu-se la Crucea lui Hristos, prin care El a biruit pacatul.
- Crucea este mijlocul prin care Dumnezeu ne-a impacat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despartea de Dumnezeu, locul pe care au fost infrante duhurile rele, focul in care a fost ars zapisul lor impotriva noastra. . Crucea e locul impacarii noastre cu Dumnezeu si, de cate ori facem semnul crucii si ne gandim la ea cu credinta, aratam ca primim aceasta impacare.
- Crucea e semnul care apara pe cei ce-l au in frunte (lez. 9, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care pastreaza nevatamati pe cei ce o au intiparita pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4). Crucea alunga puterea diavolului, deosebeste pe crestini de necrestini si de eretici si este forma vazuta a inchinarii noastre catre Dumnezeu. Sf. Apostol Pavel se lauda cu Crucea Domnului si o socoteste puterea lui Dumnezeu: “Cuvantul Crucii celor pieritori nebunie este, iar noua, celor care ne mantuim, puterea lui Dumnezeu este” (I Cor. 1,18). Si iarasi: ,,Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume!” (Gal. 6, 14). (VA URMA)
.
Surse bibliografice:
- „Lumina din Inimi” (Spiritualitate isihasta in traducerea si talcuirea Parintelui Staniloaie), Editura Trinitas, Iasi, 2003;
- „Dogmele Bisericii Crestine Ortodoxe”, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1994;
- ”Credinta Ortodoxa”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, “Trinitas”, Iasi, 1999.
