In articolele 3-5 ale Simbolului Credintei se spune:
3. Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om.
4. Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat.
5. Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.
Cand aparitia pacatului in lume a deteriorat firea intregii creatii, Fiul lui Dumnezeu, Cel prin care creatia a fost chemata la existenta, S-a intrupat ca sa ii faca posibila restaurarea firii. Prin Intrupare, Hristos a unit in Sine cele de sus si cele de jos, adica pe Dumnezeu cu omul si, prin aceasta, pe Dumnezeu cu intreaga creatie.
1) Mantuirea oamenilor nu putea atarna de puterea omeneasca, ci de hotararea lui Dumnezeu.
Coborarea si salasluirea lui Dumnezeu pe pamant pentru ridicarea omului, fusese hotarata din eternitate si avea sa se faca in realitate pentru ca El stia ca omul pe care-l va crea va cadea in pacat si in atotstiinta si bunatatea Sa, randuise mijlocul prin care sa se repare greseala omului. Odata cu dictarea pedepsei pentru calcarea poruncii, Dumnezeu a dat primului om si nadejdea mangaietoare a venirii in lume a unui Rascumparator sau Mantuitor, Care sa scape pe oameni de greutatea pacatului.
„Inca dinainte de veacuri a fost cugetata si randuita unirea hotarului (definitului) si a nehotarniciei (indefinitului), a masurii si a lipsei de masura, a marginii si a nemarginirii, a Creatorului si a creaturii, a stabilitatii si a miscarii. Iar aceasta taina s-a infaptuit in Hristos, aducand prin ea implinirea hotararii de mai inainte a lui Dumnezeu” (Sf. Maxim Marturisitorul). Dupa Sf. Maxim Marturisitorul, chiar daca ar fi fost lipsita de pacat, lumea era destinata unei intrupari a Logosului in ea, a unei morti si invieri a omenitatii Logosului si a lumii in El. Dar pacatul a dat acestei intrupari caracterul de extrema chenoza, crucii caracterul sangeros si ispasitor, iar invierii caracterul de biruinta asupra mortii (Parintele Staniloaie).
2) Actul Intruparii Mantuitorului a fost un act de restaurare a firii nepatimitoare a omului. Atat de grav a fost pacatul incat a trebuit ca insusi Fiul lui Dumnezeu sa Se intrupeze.
Ca urmare a caderii in pacat a primului om –in afara de pierderea in buna parte a harului dumnezeiesc-, vointa lui si a urmasilor lui se slabi, inima se perverti, mintea se intuneca. Desi harul si putinta savarsirii a ceea ce era bun si placut lui Dumnezeu nu se nimicise cu totul in om, totusi el inclina mai mult spre rau decat spre bine. Practicarea indelungata a pacatului a adus dupa sine impietrirea in el si a devenit „a doua natura a omului”. Continuarea acestei stari de lucruri insemna instrainarea cu totul de Dumnezeu si moartea spirituala a creaturii rationale, ceea ce nu se potrivea cu scopul pentru care Dumnezeu facuse pe om si cu dragostea Sa nemarginita fata de omenire.
Ca urmare a slabiciunii si tulburarii intrate in firea noastra prin pacatul stramosesc, toti oamenii erau supusi pedepsei mortii (Rom. 5, 12), pentru faptul ca firea noastra traia potrivnic Legii lui Dumnezeu. Dar iubirea lui Dumnezeu nu voia ca toti oamenii sa se duca la moarte vesnica. Insa nici nu putea lasa dispretuita marirea Sa si nerestabilita in firea omeneasca Legea Sa.
Pentru inlaturarea acestei stari anormale trebuia –cum zice Fericitul Augustin- una din doua: sau ca omul sa se ridice la Dumnezeu, sau ca Dumnezeu sa se pogoare la om. Prima alternativa era cu neputinta, data fiind starea de decadere a omului si imensitatea urmarilor pacatului originar. Nu ramanea decat a doua alternativa si de aceasta S-a si servit Dumnezeu, ca sa aduca in staulul ceresc pe oaia duhovniceasca ratacita prin amagirea satanei.
Deci, numai asa puteau fi scapati oamenii de pedeapsa mortii, gasindu-se cineva, chiar din partea lor, care sa restabileasca in firea sa omeneasca respectul Legii dumnezeiesti si sa rabde pedeapsa mortii ceruta de marirea dumnezeiasca, dar nu pentru pacatul sau, ci al tuturor oamenilor. Trebuia, asadar, un om fara de pacat si in acelasi timp un om care sa valoreze cat toti oamenii si chiar mai mult decat toti oamenii laolalta. Dintre oameni nu se putea ivi cineva care sa indeplineasca aceste conditii.
De aceea, in intelepciunea Sa, a facut Dumnezeu pe insusi Fiul Sau om fara de pacat. Acesta a restabilit prin viata Sa curata respectul Legii lui Dumnezeu in firea Sa omeneasca si prin moartea Sa a rascumparat pe fratii Sai de la pedeapsa mortii. De aceea S-a rastignit Fiul lui Dumnezeu pentru noi.
Prin toate jertfele de animale dinainte de Hristos, oamenii cautau sa dea lui Dumnezeu ceva in schimb pentru viata lor. Dar vietile de animale erau de mai putin pret decat viata lor. De aceea oamenii nu puteau scapa prin ele. Trebuia o jertfa de acelasi pret cu viata lor si chiar de un pret mai mare ca viata lor intinata. Jertfa aceasta a adus-o Fiul lui Dumnezeu ca om, varsand un sange mai de pret decat al tuturor animalelor si al tuturor oamenilor si rascumparand prin el pe oameni de toate pacatele.
„Deci a venit Domnul nostru, facandu-Se om in toate pentru noi, afara de pacat. A luat insasi fiinta noastra si se face un nou Adam, dupa chipul Celui ce l-a facut pe el. Innoieste ceea ce este dupa fire si face iarasi intregi si nevatamate simturile noastre, cum au fost facute la inceput. Facandu-Se om, a innoit pe omul cazut, a eliberat pe cel robit pacatului, caci omul era tarat prin sila si tiranie de vrajmasul sau, astfel incat nici cei care nu voiau sa pacatuiasca, pacatuiau de sila, cum zice Apostolul: „Ca nu fac binele care-l voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il fac” (Romani 7, 19) [Avva Dorotei]
Numai fiindca a fost o persoana in doua firi, Iisus Hristos ne-a putut mantui. Numai pentru ca a fost cu adevarat om, a putut patimi pentru noi si numai pentru ca acelasi a fost si Dumnezeu adevarat, patima Lui a fost mantuitoare si El a inaltat firea noastra.
Desi S-a facut om intru toate asemenea noua, El S-a zamislit fara pacatul stramosesc cu care se zamislesc toti oamenii. Dar zamislirea fara de pacatul stramosesc nu s-ar fi putut face fara lucrarea Duhului Sfant, Care a pastrat-o pe Sf. Fecioara curata de orice intinare. Astfel, Iisus Hristos S-a nascut fara de pacat stramosesc. Dar El n-a savarsit pacat nici dupa aceea.
Si nu numai ca n-a savarsit pacat, dar nici nu putea savarsi, pentru ca Cel ce lucreaza prin firea omeneasca este Dumnezeu insusi, care lucra in acelasi timp si prin firea Sa dumnezeiasca. De aceea, Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, nici nu putea pacatui. Daca ar fi putut pacatui Iisus Hristos, insusi Dumnezeu ar fi putut pacatui. Dar Dumnezeu nu poate pacatui, caci pacatul e fapta impotriva lui Dumnezeu, si cum ar fi putut Dumnezeu lucra impotriva Sa?
Cu toate ca n-ar fi putut pacatui, El a fost om adevarat, caci pacatul nu tine de firea omeneasca. Adam, la inceput, n-a avut pacatul in fire. Pacatul, dimpotriva, stirbeste firea, o slabeste. Spun Sfintii Parinti ca omul redobandeste viata dupa fire, abia cand scapa de pacat.
Sfanta Scriptura vorbeste despre lipsa de pacat a Mantuitorului. Chiar Mantuitorul spune catre iudei: “Cine dintre voi Ma vadeste pe Mine de pacat?” (Ioan 8, 46). Iar Sf. Apostol Pavel arata ca Iisus Hristos a fost fara de pacat, dar ca in acelasi timp a purtat neputintele noastre de pe urma pacatului si a fost ispitit. “Ca nu avem Arhiereu care sa nu poata suferi cu noi in slabiciunile noastre, ci ispitit intru toate dupa asemanarea noastra, afara de pacat” (Evr. 4, 15).
Pentru mantuirea noastra a fost de trebuinta ca Iisus Hristos sa fie fara de pacat. Numai fiindca “n-a savarsit nici un pacat, nici s-a aflat viclesug in gura Lui” (I Petru 2, 22), Iisus n-a murit pentru pacatele Sale, ci “pentru faradelegile noastre”, rascumparandu-ne de ele (Isaia 53, 5, 9). Numai fiindca a fost fara pacat, a putut da Tatalui o viata curata de ascultare, rascumparand neascultarea noastra. Numai fiindca a fost fara de pacat, moartea nu L-a putut tine, caci n-avea drept asupra Lui, ci a inviat, ca dupa El sa inviem si noi toti, cei ce credem in El. Si numai fiindca a fost fara pacat, ne este si noua pilda de viata neprihanita.
„Nu s-a rusinat de noi Stapanul intregii firi vazute si nevazute, ci umilindu-Se pe Sine si luand asupra Sa pe omul cazut sub patimile de ocara si sub osanda dumnezeiasca, s-a facut intru toate asemenea noua, afara de pacat (Evrei 4, 15). El a luat toate pedepsele trimise asupra omului pentru pacatul neascultarii de catre hotararea dumnezeiasca: moartea, osteneala, foamea, setea si altele asemenea lor, facandu-se ceea ce suntem noi, ca noi sa ne facem ceea ce este El: Cuvantul trup s-a facut (1 Ioan 1, 14), ca trupul sa se faca Cuvant; fiind bogat, s-a facut sarac pentru noi, ca noi sa ne imbogatim cu saracia Lui (2 Corinteni 8, 9); s-a facut asemenea noua din multa iubire de oameni, ca noi sa ne facem asemenea Lui prin toata virtutea” (Marcu Ascetul). Cu alte cuvinte: “El S-a facut om, ca noi sa ne facem dumnezei” (Sf. Atanasie). S-a unit pe Sine cu firea noastra neputincioasa, ca firea noastra sa se faca tare si nemuritoare prin unirea cu firea Sa dumnezeiasca.
“Precum prin neascultarea unui om s-au facut pacatosi cei multi, tot asa si prin ascultarea Unuia, se vor face drepti cei multi” (Rom. 5, 19). Trebuia, cu alte cuvinte, ca impacarea intre Dumnezeu si om sa se faca nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci si a omului. Sf. Grigorie de Nissa spune: “Dupa ce moartea intrase in lume prin neascultarea unui om, a fost izgonita prin ascultarea altui Om. Iata pentru ce S-a facut ascultator pana la moarte: ca sa vindece prin ascultare pacatul neascultarii si sa nimiceasca prin invierea Sa moartea, care intrase in lume prin neascultare”.
3) Actul intruparii Mantuitorului a fost un act de de dragoste a lui Dumnezeu fata de creatia sa. Prin Intrupare, Hristos ne dezvaluie valoarea omului si a lumii intregi in fata Creatorului, aratandu-ne care trebuie sa fie scopul de capatai al vietii omenesti (mantuirea sufletului).
Dumnezeu a binevoit sa dea omului o pretuire atat de mare, incat S-a facut si El om si ramane asa in vecii vecilor, pentru a fi in stransa legatura cu noi oamenii. Dovada cea mai mare a iubirii nemarginite ce ne-o poarta Dumnezeu este aceea ca pe insusi Fiul Sau L-a trimis in lume, ca om, si L-a dat mortii pe cruce “pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire”. “Ca asa a iubit Dumnezeu lumea, incat si pe Fiul Sau cel Unul – Nascut L-a dat, ca tot cel ce crede intru El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16).
Iar Sf. Atanasie spune: «Fiindu-I mila de neamul nostru si induiosandu -Se de slabiciunea noastra si miscat de stricaciunea noastra si nesuferind stricaciunea mortii asupra noastra, ca sa nu piara ceea ce a facut si ca sa nu se zadarniceasca lucrarea Tatalui, isi ia trup si acesta nu deosebit de al nostru… si da mortii propriul Sau trup»
Luand firea noastra, tinand-o curata si implinind cu ea legea ascultarii de Dumnezeu, si apoi ispasind cu sangele ei varsat pe cruce calcarea oamenilor, – a scapat-o de osanda si ne-a impacat cu Dumnezeu. “Vrajmasi fiind”, zice Sf. Apostol Pavel, “ne-am impacat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Sau” (Rom. 5, 10 si II Cor. 5, 18). Firea noastra, care inainte purta in ea uratenia neascultarii si era purtata de cei ce erau dusmani ai lui Dumnezeu, a ajuns acum firea curata a Fiului Sau prea iubit. Privind cu iubire la Fiul Sau, Dumnezeu privea cu iubire si la firea noastra pe care o purta El. Iubind pe Fiul Sau, Cel ce S-a facut ascultator pana la moarte, Dumnezeu iubea totodata pe om. Dumnezeu nu mai vedea acum firea noastra ca pe cea care a calcat legea si drept urmare trebuia sa moara, ci ca pe firea care a ispasit calcarea legii si e vrednica sa se impartaseasca de viata. Si iubirea lui Dumnezeu fata de firea noastra, purtata de Fiul Sau, avea sa se rasfranga asupra tuturor celor ce purtau aceasta fire si se lipeau prin credinta de Fiul Sau. De aceea spune Sf. Apostol Pavel ca in Fiul lui Dumnezeu “avem rascumpararea prin sangele Lui, adica iertarea pacatelor” si ca “printr – insul a binevoit sa impace toate cu Sine, facand pace prin sangele crucii Lui”.
4) Asadar, mantuirea incepe cu intruparea Mantuitorului. Dar deplin ea se infaptuieste prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce si prin invierea Lui. (VA URMA)
.
Surse bibliografice:
- „Lumina din Inimi” (Spiritualitate isihasta in traducerea si talcuirea Parintelui Staniloaie), Editura Trinitas, Iasi, 2003;
- „Vademecum Crestin Ortodox” (Cunostinte minim necesare in lumina Sfintilor Parinti), Editura Biserica Ortodoxa, Editura Sophia, Bucuresti, 2003;
- „Dogmele Bisericii Crestine Ortodoxe”, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1994;
- ”Credinta Ortodoxa”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, “Trinitas”, Iasi, 1999.
